Când trecutul nu iartă: Povestea unei mame între adevăr și iertare

— Nu pot să cred că mă suni la ora asta, Sorina! Ce s-a întâmplat? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi găsesc telefonul printre hârtiile împrăștiate pe masa din bucătărie.

— Doamnă Maria, suntem de la Spitalul Județean. Sunteți trecută ca persoană de contact pentru domnul Doru Ionescu. A avut un accident grav. Vă rugăm să veniți cât mai repede.

În clipa aceea, totul s-a oprit. Doru. Numele lui era ca o rană veche care nu se închide niciodată. Nu-l mai văzusem de opt ani, de când am plecat cu Ana, fiica noastră, într-o noapte rece de februarie, după ce ultimul scandal ne-a lăsat pe amândouă cu sufletul făcut țăndări. De atunci, am încercat să construiesc o viață nouă pentru mine și pentru Ana, departe de umbra lui Doru și de promisiunile lui încălcate.

Am închis telefonul și am rămas nemișcată câteva secunde. Ploua afară, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare. Ana era în camera ei, ascultând muzică la căști. Cum să-i spun? Cum să-i explic că tatăl ei, despre care i-am vorbit mereu cu jumătăți de adevăr, are nevoie de noi?

— Mamă, ce s-a întâmplat? m-a întrebat Ana când m-a văzut palidă în pragul ușii.

— Trebuie să mergem la spital. E vorba despre tatăl tău.

Ochii ei mari s-au umplut de teamă și confuzie. — Dar… tu ai spus că nu mai avem nicio legătură cu el.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. — Știu ce ți-am spus, dar uneori viața ne pune în fața unor alegeri pe care nu le putem evita.

Drumul spre spital a fost tăcut. Ana se uita pe geam, iar eu încercam să-mi adun gândurile. Îmi aminteam fiecare ceartă, fiecare promisiune nerespectată, fiecare lacrimă pe care am ascuns-o sub perna copilului meu. Îmi aminteam cum Doru venea acasă târziu, mirosind a alcool și a dezamăgire. Cum îmi promitea că va fi altfel, dar niciodată nu era.

Când am ajuns la spital, asistenta ne-a condus la secția de terapie intensivă. Doru era intubat, palid și slab, cu ochii închiși. Nu părea omul pe care îl știam odinioară — bărbatul care mă făcea să râd în studenție, care mi-a adus flori la prima întâlnire și care mi-a promis că va avea grijă de mine mereu.

— Doamnă Ionescu? Ne pare rău… Prognosticul nu e bun. Dacă vreți să vorbiți cu el, acum e momentul, ne-a spus medicul cu voce joasă.

Ana s-a retras într-un colț al salonului, privind totul ca printr-o ceață groasă. M-am apropiat de patul lui Doru și i-am luat mâna rece în a mea.

— De ce ai venit? a șoptit el, deschizând ochii pentru o clipă.

— Pentru Ana. Pentru că încă suntem o familie, chiar dacă nu mai suntem împreună.

A oftat adânc. — N-am fost niciodată tată bun… Nici soț bun…

— Ai avut demonii tăi, Doru. Dar Ana are dreptul să știe cine ești cu adevărat.

Ana s-a apropiat încet și s-a uitat la el cu ochii plini de lacrimi. — De ce nu ai venit niciodată după noi? De ce nu ai încercat măcar?

Doru a început să plângă în tăcere. — Am fost laș… Am crezut că vă e mai bine fără mine…

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Ani de zile am purtat povara deciziei mele ca pe o vinovăție mută. Am vrut să o protejez pe Ana de suferință, dar poate că i-am luat dreptul la adevăr.

După câteva ore, Doru s-a stins liniștit. Am ieșit din salon ținând-o pe Ana de mână. În holul spitalului, Ana s-a întors spre mine:

— Mamă, tu ai făcut ce ai crezut că e mai bine pentru mine?

Am izbucnit în plâns și am îmbrățișat-o strâns. — Am făcut tot ce am putut… Dar uneori nu știu dacă a fost destul.

Seara aceea ne-a schimbat pe amândouă. Am început să vorbim deschis despre trecut, despre greșeli și iertare. Am descoperit că adevărul doare, dar vindecă. Că uneori trebuie să ne confruntăm cu umbrele trecutului ca să putem merge mai departe.

Mă întreb adesea: oare cât din ceea ce facem pentru cei dragi e cu adevărat spre binele lor? Sau doar încercăm să ne protejăm pe noi înșine de propriile regrete?