Între două familii: Când soacra împarte iubirea și banii
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, că nu mă doare când mama ta ne tratează ca pe niște străini! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mirosea a ciorbă reîncălzită și a pâine veche, exact ce ne lăsase soacra mea, doamna Mariana, în sacoșa de la ușă.
Vlad, soțul meu, a oftat adânc, evitând să mă privească. Știa prea bine la ce mă refer. De când ne-am căsătorit, mama lui a făcut tot posibilul să ne țină la distanță. În schimb, pe sora lui, Adina, o răsfăța cu bani, haine noi pentru copii, ba chiar și cu o mașină mică, „ca să nu se chinuie cu tramvaiul”. Nouă ne trimitea doar resturi de la masa de duminică și uneori câte o pungă cu haine vechi, „că poate vă mai trebuie ceva prin casă”.
— Petra, te rog… Nu vreau scandal. Știi cum e mama… Nu se schimbă ea acum, la bătrânețe, a murmurat Vlad, încercând să mă liniștească.
— Dar nu vezi că ne umilește? Că nici măcar pe copii nu-i întreabă dacă au nevoie de ceva? Când mergem la ea, abia dacă ne pune o farfurie cu supă în față. Dar când vine Adina, scoate prăjituri, suc, tot ce are mai bun!
Vlad a tăcut. Știam că îl doare și pe el, dar nu avea curajul să-i spună mamei lui adevărul în față. Eu însă simțeam că nu mai pot duce povara asta. Mă simțeam invizibilă, ca și cum familia lui m-ar fi adoptat doar din obligație.
În ziua aceea, Adina a venit la noi pe neașteptate. A intrat zâmbind larg, cu două sacoșe pline de cumpărături.
— Mamă mi-a dat bani să vă aduc niște chestii. A zis că poate aveți nevoie de ceva proaspăt prin casă.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era clar că nu era inițiativa Adinei — soacra mea îi dăduse bani să-și facă piața și îi spusese să ne aducă și nouă „ceva”, ca să nu zică lumea că nu are grijă de noi.
— Mulțumim, Adina, dar nu trebuia să te deranjezi… am spus, încercând să-mi ascund iritarea.
— Eh, lasă, știi cum e mama… Vrea să fie sigură că nu vă lipsește nimic. Și uite, mi-a dat și pentru copii niște dulciuri speciale!
A scos din sacoșă două pungi cu bomboane scumpe și le-a pus pe masă. Copiii mei au sărit bucuroși, dar eu am simțit un nod în gât. Era clar: tot ce primeam era „de ochii lumii”, iar Adina era mesagerul favorit.
Seara, după ce copiii au adormit, am stat pe întuneric în bucătărie și am plâns. M-am gândit la mama mea — cât de puțin avea și totuși cât de mult se străduia să ne facă pe toți să ne simțim egali. La soacra mea nu conta decât Adina și copiii ei. Noi eram mereu pe locul doi.
A doua zi dimineață am decis că nu mai pot continua așa. Am luat telefonul și am sunat-o pe doamna Mariana.
— Bună dimineața! Sunt Petra… Aș vrea să vorbim puțin. Dacă puteți veni azi la noi…
A venit după-amiază, cu privirea rece și geanta strânsă la piept.
— Ce s-a întâmplat? s-a interesat sec.
— Doamnă Mariana… simt că trebuie să vă spun ceva ce mă apasă de mult timp. Mă doare felul în care ne tratați pe mine și pe Vlad. Simt că nu suntem niciodată suficienți pentru dumneavoastră. Pe Adina o ajutați cu orice are nevoie, iar pe noi… doar cu resturi sau lucruri vechi.
A rămas tăcută câteva secunde. Apoi a ridicat din umeri:
— Fiecare își are norocul lui în viață. Adina e singură cu doi copii mici… Are nevoie de ajutor mai mult ca voi.
— Dar și noi avem doi copii! Și Vlad muncește din greu… Eu încerc să țin casa asta pe linia de plutire cu salariul meu de educatoare. Nu cerem bani sau favoruri speciale. Doar să fim tratați cu respect și egalitate!
Soacra mea s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat.
— Nu ești tu mama mea ca să-mi spui cum să-mi împart averea! Dacă nu vă convine, nu mai primiți nimic!
Am simțit cum mi se taie respirația. Vlad a intrat în cameră exact atunci.
— Mamă… Petra are dreptate. Ne doare felul în care faci diferențe între noi și Adina. Suntem toți copiii tăi…
Doamna Mariana s-a ridicat brusc.
— Dacă asta credeți despre mine, atunci n-aveți decât! Să vă descurcați singuri!
A trântit ușa și a plecat fără să se uite înapoi.
În zilele care au urmat, liniștea din casă era apăsătoare. Copiii întrebau de bunica lor, iar Vlad era tot mai abătut. Dar eu simțeam o ușurare ciudată — pentru prima dată spusese cineva adevărul în față.
Adina m-a sunat după câteva zile.
— Petra… Mama e foarte supărată pe voi. Zice că ați jignit-o…
— Adina, tu chiar nu vezi diferența? Tu primești tot ce vrei, iar noi…?
A tăcut o clipă.
— Poate ai dreptate… Dar eu n-am cerut niciodată nimic. Mama mereu m-a pus pe primul loc…
Am închis telefonul cu inima grea. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar știam că am făcut ce trebuia pentru familia mea.
Uneori mă întreb: oare cât valorează liniștea sufletească atunci când trebuie să alegi între adevăr și pacea falsă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?