Uși Închise și Pași Grei: Povestea Unei Zile Obișnuite

— Nu vă supărați, puteți să mă ajutați cu ușa? am întrebat, sprijinindu-mă în baston, în fața băncii din cartierul nostru din Ploiești. Era o dimineață rece de martie, iar vântul îmi tăia obrajii. Ușa automată nu funcționa, iar mânerul era sus, greu de apucat pentru mâna mea tremurândă. O tânără grăbită a trecut pe lângă mine fără să mă privească. Am rămas acolo, blocat între dorința de a nu deranja și nevoia de a intra.

În cele din urmă, un domn mai în vârstă ca mine, cu o pălărie veche și ochii blânzi, s-a apropiat și împreună am reușit să deschidem ușa. „Asta-i viața la bătrânețe, domnule”, mi-a spus el cu un oftat. „Nici ușile nu ne mai vor.” Am zâmbit amar și am pășit înăuntru, unde m-a izbit mirosul de detergent ieftin și aerul stătut.

Coada era lungă. Nu era niciun scaun liber. De fapt, erau doar două scaune, ocupate de două doamne tinere care butonau telefoanele. M-am uitat în jur, sperând că cineva va observa că mă clatin. Nimeni nu s-a ridicat. Am rămas în picioare, sprijinindu-mă de baston și încercând să-mi țin echilibrul. Genunchii mă dureau, iar inima îmi bătea repede de la efort.

— Bunicule, nu vreți să vă așezați aici? a întrebat o voce blândă. Era o fată cu părul prins în coadă, probabil studentă. I-am mulțumit din suflet și m-am așezat cu grijă. Simțeam cum privirile celorlalți mă analizează: unii cu milă, alții cu nerăbdare.

Am scos din buzunar carnetul de pensie și buletinul. Venisem să-mi rezolv o problemă simplă: banca îmi blocase cardul pentru că nu mai folosisem aplicația lor nouă. Nu știu să folosesc telefonul ăsta modern. Copiii mei sunt plecați la București, iar nepoata mea, Ilinca, vine rar pe la mine. M-am simțit singur și neputincios.

Când mi-a venit rândul la ghișeu, funcționara nici nu s-a uitat la mine.

— Aveți aplicația instalată? a întrebat sec.

— Nu știu… eu am doar telefonul ăsta vechi… am încercat să explic.

— Trebuie să veniți cu cineva mai tânăr sau să mergeți la un centru special. Noi aici nu vă putem ajuta fără aplicație.

Mi s-au umezit ochii de rușine și furie. Am încercat să-i spun că nu am pe nimeni aproape, dar deja vorbea cu următorul client. Am ieșit clătinându-mă, simțind că fiecare pas e o povară.

Pe drum spre casă, m-am oprit pe o bancă din parc. M-am uitat la copiii care se jucau și la mamele lor care râdeau. Mi-am amintit de vremurile când eram și eu tânăr, când îi duceam pe copiii mei la școală și nu mă gândeam niciodată că voi ajunge atât de neajutorat.

Acasă m-a întâmpinat liniștea grea a apartamentului mic. Pe masă era o scrisoare de la fiica mea, Sorina: „Tată, îmi pare rău că nu pot veni weekendul acesta. Avem mult de lucru la serviciu.” Am oftat și am pus scrisoarea lângă celelalte.

Seara am sunat-o pe vecina mea, doamna Maria.

— Maria, ai putea să mă ajuți mâine să merg iar la bancă? Poate dacă suntem doi…

— Sigur, dragule! Și eu am pățit la fel săptămâna trecută. Parcă suntem invizibili pentru ei…

Am stat mult timp pe gânduri după ce am închis telefonul. De ce trebuie să fie atât de greu? De ce nimeni nu se gândește că bătrânețea vine cu neputințe? De ce nu există scaune suficiente în bănci? De ce ușile automate nu funcționează niciodată când ai nevoie?

A doua zi am mers împreună cu Maria. De data asta am avut noroc: un tânăr ne-a ajutat cu ușa și o funcționară mai răbdătoare ne-a explicat ce trebuie făcut. Dar tot a trebuit să mergem la un alt sediu pentru că aici nu aveau „specialist pentru persoane vârstnice”.

Pe drum spre casă, Maria mi-a spus:

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că ne-au făcut să credem că suntem o povară. Când eram tineri, noi îi ajutam pe toți… Acum nimeni nu mai are timp pentru noi.

Am ajuns acasă obosit și trist. M-am uitat la poza soției mele răposate și i-am șoptit:

— Tu ai fi știut cum să mă ajuți… Dar acum trebuie să lupt singur cu lumea asta grăbită.

M-am întrebat apoi: oare câți bătrâni ca mine rămân blocați în fața unei uși grele sau stau ore în șir în picioare pentru că nimeni nu le oferă un loc? Oare cât timp va mai trece până când cineva va vedea cu adevărat nevoile noastre?

Poate că povestea mea va ajunge la cineva care poate schimba ceva. Sau poate va rămâne doar încă o voce pierdută printre atâtea altele.

Voi ce credeți? Cât valorează demnitatea unui bătrân într-o lume care pare să uite de el?