Nu vreau ca nora mea să câștige mai mult: Povara unei bunici între datorie și neputință

— Mamă, nu mai putem. Irina a primit o ofertă la bancă, salariu dublu față de ce aveam eu când lucram. Dar nu avem cu cine s-o lăsăm pe Mara. Poți veni tu la București?

Vocea lui Vlad tremura la telefon. M-am uitat pe fereastră, la ploaia care bătea în geamurile vechi ale apartamentului meu din Pitești. Mâinile îmi tremurau pe telefon. Am simțit cum inima mi se strânge, prinsă între două lumi: lumea în care am crescut eu, unde bărbatul aducea banii în casă și femeia avea grijă de copii, și lumea lor, unde totul părea dat peste cap.

— Vlad, nu știu ce să zic… E greu să las totul aici. Și… nu mi se pare normal ca Irina să câștige mai mult decât tine. Nu te simți prost?

A urmat o tăcere grea. Parcă îl vedeam cum își mușcă buza de jos, așa cum făcea când era mic și nu voia să plângă.

— Mamă, nu e vorba despre cine câștigă mai mult. E vorba că nu avem bani nici de chirie luna viitoare. Eu nu găsesc nimic stabil. Irina are șansa asta… Dar fără tine, nu putem.

Am închis ochii. M-am gândit la Mara, la ochii ei mari și la râsul ei cristalin. Mi-era dor de ea, dar gândul că aș deveni bonă în casa copiilor mei mă apăsa. Eu am crescut trei copii fără ajutor, am muncit la fabrică și acasă, am tras din greu. Acum să mă mut la București? Să fiu iar responsabilă zi și noapte?

Seara aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan, ascultând ploaia și gândindu-mă la viața mea. La cât m-am sacrificat pentru copii, la cât am tras să le fie lor bine. Și acum? Să mă mut la București pentru ca nora mea să facă bani mai mulți decât fiul meu? Parcă era o umilință pentru Vlad.

A doua zi m-a sunat Irina.

— Mamă Maria, știu că e greu… Dar nu avem altă soluție. Nu vreau să vă simțiți obligată, dar dacă nu accept jobul ăsta, nu știu cum o scoatem la capăt.

Vocea ei era caldă, dar simțeam și disperarea din spatele cuvintelor. M-am simțit vinovată pentru gândurile mele. Poate că eram prea prinsă în prejudecățile mele.

— Irina, nu e vorba că nu vreau să vă ajut… Dar mi-e teamă că Vlad se va simți prost. Știi cum e la noi…

— Vlad vrea doar să fim bine toți trei. Nu contează cine aduce banii acasă. Vrem doar să fim împreună și Mara să fie bine.

Am oftat adânc. M-am gândit la vecinele mele, la ce-ar spune dacă ar afla că m-am dus să am grijă de copilul nurorii mele ca ea să facă bani. „A ajuns Maria bonă la București!” — deja le auzeam șușotind pe scară.

Dar apoi m-am gândit la Mara. La cât de greu le este lor acolo, singuri, fără ajutor. La cât de mult s-a schimbat lumea și cât de greu e să-ți păstrezi demnitatea când nu ai bani nici de pâine.

În zilele următoare am tot ezitat. Am vorbit cu sora mea, cu prietenele mele din bloc.

— Maria, du-te! Ce dacă? E copilul tău, nepoata ta! — mi-a spus Viorica.

— Da’ ce, să te duci tu să-i crești copilul nurorii tale? Să stea ea acasă! — a zis tanti Ileana.

M-am simțit sfâșiată între două lumi: una care mă trage înapoi și una care mă împinge înainte.

Într-o seară, Vlad m-a sunat din nou.

— Mamă, dacă nu poți veni, spune-ne sincer. O să ne descurcăm cumva…

Vocea lui era stinsă. Am simțit că-l pierd puțin câte puțin.

Atunci am izbucnit:

— Vlad, eu toată viața am muncit ca să vă fie vouă bine! Acum trebuie să mă duc să vă cresc copilul ca să poată nora mea să câștige bani? Unde s-a ajuns? Nu mai există rușine?

A urmat o liniște apăsătoare.

— Mamă… Nu e vorba de rușine. E vorba de supraviețuire.

Am plâns toată noaptea aceea. M-am simțit bătrână și inutilă. Parcă lumea mea se prăbușea sub greutatea unor valori care nu mai aveau loc în realitatea lor.

Până la urmă am decis să nu merg. Le-am spus că nu pot lăsa totul aici, că sănătatea mea nu-mi permite. Dar adevărul era altul: nu puteam accepta că nora mea va fi stâlpul familiei și fiul meu va sta acasă cu copilul sau va căuta joburi mărunte.

Au trecut luni de atunci. Vlad vorbește rar cu mine acum. Mara crește fără mine aproape. Irina a acceptat jobul cu program redus și se descurcă cum poate.

Mă uit la poza lor pe telefon și mă întreb: oare am făcut bine? Oare dragostea de mamă trebuie să treacă peste orice prejudecată? Sau am dreptate să țin la valorile mele?

Poate că lumea s-a schimbat prea repede pentru mine…

„Dacă aș putea da timpul înapoi, aș face altfel? Sau pur și simplu nu pot ieși din pielea femeii care am fost toată viața? Voi ce ați fi făcut în locul meu?”