Scrisoarea din sertar: Povestea unei nurori românce

— Nu ai pus destulă sare în ciorbă, Maria! Vocea Elenei răsuna aspru din bucătărie, iar eu, cu mâinile tremurânde, încercam să nu scap lingura pe jos. Era a treia oară în acea săptămână când primeam același reproș. Mă simțeam ca o umbră în propria casă, mereu atentă la fiecare gest, la fiecare cuvânt, sperând că într-o zi voi fi privită altfel.

Când am intrat în familia lui Mihai, aveam doar douăzeci și trei de ani. Veneam dintr-un sat mic din Buzău, cu vise mari și inima plină de speranță. Mama îmi spunea mereu: „Maria, fii bună cu soacra ta, că ea e a doua mamă.” Dar anii au trecut și eu am rămas „nora”, niciodată „fata ei”.

Elena era o femeie puternică, obișnuită să conducă totul cu o mână de fier. Îmi spunea adesea: „La noi în familie, lucrurile se fac într-un anumit fel.” Oricât încercam să mă adaptez, să gătesc după rețetele ei, să țin casa curată după standardele ei, parcă niciodată nu era suficient. Mihai încerca uneori să mă apere:

— Mamă, las-o pe Maria, face tot ce poate!

Dar Elena îl privea tăios:

— Tu nu știi ce înseamnă să fii femeie într-o casă! Lasă-mă pe mine să o învăț.

Anii au trecut între ciorbe criticate, perdele spălate prea rar sau prea des, și priviri reci la mesele de duminică. Am născut doi copii, Andreea și Vlad, iar Elena a devenit o bunică iubitoare pentru ei. Pentru mine însă, rămânea aceeași barieră invizibilă.

Îmi amintesc un Crăciun când am încercat să-i fac o surpriză: am gătit cozonaci după rețeta mamei mele. Când i-a gustat, Elena a zâmbit strâmb:

— Nu-s ca ai mei, dar… merge.

Am simțit atunci că nu voi reuși niciodată să-i câștig inima. Totuși, nu m-am dat bătută. Am continuat să mă implic în familie, să fiu prezentă la toate evenimentele importante, să îi port de grijă când s-a îmbolnăvit.

Ultimii ani au fost grei. Elena s-a stins încet, iar eu am fost cea care i-a stat alături până la capăt. În ultimele zile, mă ținea de mână și mă privea lung, dar nu spunea nimic. Poate că ar fi vrut să-mi spună ceva… sau poate nu.

După înmormântare, casa era plină de rude și vecini. Toți vorbeau despre cât de puternică a fost Elena și cât de mult a ținut familia unită. Eu stăteam într-un colț al sufrageriei și mă simțeam mai singură ca niciodată.

Câteva zile mai târziu, făcând ordine prin lucrurile Elenei, am găsit un sertar încuiat la vechea ei comodă. Cheia era ascunsă sub o față de masă brodată. În sertar erau câteva fotografii vechi și o scrisoare adresată mie.

„Maria,

Poate că niciodată nu ți-am spus ce simt cu adevărat. Am crescut într-o lume unde nora trebuia să fie supusă și să nu iasă în evidență. Poate că am fost prea aspră cu tine. Poate că mi-a fost teamă să nu pierd locul de mamă în ochii lui Mihai. Dar te-am văzut mereu: cum ai avut grijă de copii, cum ai răbdat vorbele mele grele fără să răspunzi urât, cum ai stat lângă mine când eram bolnavă. Poate nu am știut să-ți arăt recunoștința mea. Iartă-mă dacă te-am făcut să te simți străină în casa asta.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Lacrimile îmi curgeau pe obraji și simțeam cum se rupe ceva în mine. Toți acei ani în care am încercat să fiu acceptată… Oare chiar au fost în zadar?

În zilele care au urmat, am început să privesc altfel trecutul. Să-mi amintesc momentele mici: când Elena îmi lăsa o cană cu ceai pe masă dimineața sau când mă întreba dacă mi-e frig. Poate că nu a știut să spună „te iubesc”, dar a încercat în felul ei.

Cu Mihai am vorbit deschis pentru prima dată despre toate acestea:

— Maria, mama te-a iubit după puterile ei… Dar nu știa altfel.

— Și eu am vrut doar să fiu parte din familie…

— Ești familia mea. Și a copiilor noștri.

Acum mă uit la Andreea și Vlad și mă întreb cum voi fi eu ca soacră peste ani. Oare voi ști să-i primesc pe cei dragi ai lor cu inima deschisă? Sau voi repeta greșelile Elenei?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că fiecare gest contează și că uneori dragostea se ascunde în cele mai neașteptate locuri.

Oare câte dintre noi rămânem „nurori” toată viața? Sau putem sparge zidurile tăcerii și ale obiceiurilor vechi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?