„Nu te las să intri în apartamentul meu, pentru că nu voi scăpa niciodată de tine!” — Povestea unei nurori și a soacrei sale

— Nu te las să intri în apartamentul meu, Maria! Niciodată! Dacă intri, nu mai scap de tine toată viața!

Vocea Lianei răsuna ca un ecou rece pe casa scării, iar eu, cu sacoșele grele în mâini și inima cât un purice, încercam să-mi adun curajul să-i răspund. Era a treia oară în acea săptămână când mă întorceam acasă și găseam ușa încuiată, deși era și casa mea. Sau cel puțin așa credeam eu, până când realitatea mi-a dat o palmă peste față.

Mă numesc Maria și am 32 de ani. Sunt căsătorită cu Vlad de șapte ani și, ca mulți tineri din România, am fost nevoiți să locuim cu părinții lui după nuntă. Apartamentul cu trei camere din Drumul Taberei era moștenirea lui Vlad, dar Liana, mama lui, nu s-a putut desprinde niciodată de el. „E casa copilului meu, dar și a mea”, spunea mereu, cu o privire care nu admitea replică.

La început am încercat să mă fac mică, să nu deranjez. Îmi spuneam că e doar o perioadă, că vom strânge bani pentru ceva al nostru. Dar anii au trecut, iar fiecare zi a devenit o luptă surdă pentru spațiu, liniște și demnitate. Liana controla tot: ce găteam, când spălam rufe, unde puneam lucrurile. Odată am mutat o vază de pe hol și a doua zi am găsit-o la locul ei, cu un bilet: „Nu schimba ordinea în casa altuia!”

Vlad era prins între noi ca într-o menghină. Încerca să mă liniștească: „Las-o, mamă-i bătrână, nu se schimbă ea acum.” Dar eu simțeam cum mă sufoc. Prietenele mele râdeau amar când le povesteam: „Ești noră la români, ce te aștepți?” Dar eu nu voiam să fiu doar o altă poveste tristă.

Într-o seară de iarnă, după ce am venit târziu de la serviciu și am găsit ușa încuiată din nou, am izbucnit:
— Liana, te rog! E și casa mea! Am nevoie doar să mă schimb și să mănânc ceva!
Ea s-a uitat la mine cu ochii mici și reci:
— Dacă vrei să ai casă a ta, fă-ți! Aici e casa mea și a lui Vlad. Tu ești doar… aici.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am coborât scările plângând și l-am sunat pe Vlad. A venit într-un suflet, dar Liana nu a cedat. A doua zi dimineață am găsit lucrurile mele scoase pe hol: „Să nu zici că nu ai loc!”

A urmat o perioadă de tăcere grea. Vlad încerca să medieze:
— Hai să nu ne certăm pentru prostii…
Dar pentru mine nu era o prostie. Era viața mea. M-am mutat temporar la sora mea, Irina, care m-a primit cu brațele deschise:
— Maria, nu poți trăi așa! Trebuie să iei o decizie.

Am început să caut apartamente de închiriat. Salariul meu de educatoare abia îmi ajungea pentru chirie și mâncare. Vlad promitea că va veni cu mine, dar mereu găsea scuze:
— Mama e bolnavă… Nu pot s-o las singură acum…
Simțeam că mă pierd pe mine însămi între nevoile tuturor.

Într-o duminică dimineață, am decis să mă întorc să-mi iau restul lucrurilor. Liana era în bucătărie, făcea sarmale.
— Ce vrei?
— Să-mi iau hainele.
— Să le iei pe toate! Și să nu mai vii! Nu vreau să-mi strici liniștea!

Am început să plâng fără rușine. Vlad a venit din dormitor:
— Mama, te rog…
Dar ea l-a întrerupt:
— Dacă ții la mine, rămâi aici! Dacă ții la ea, pleacă!

Vlad s-a uitat la mine neputincios. Am simțit că totul se prăbușește. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Au trecut luni de zile. Vlad venea uneori la mine, dar mereu grăbit, mereu cu gândul acasă. Îmi spunea că mă iubește, dar nu putea să-și lase mama singură. Eu simțeam că devin tot mai străină în propria viață.

Într-o seară târzie, Irina m-a întrebat:
— Maria, tu ce vrei cu adevărat?
Am izbucnit:
— Vreau o familie normală! Vreau respect! Vreau să fiu văzută!

Mi-am dat seama că nu pot trăi la nesfârșit între două lumi. Am început terapia. Am învățat să spun „nu”. Am început să ies cu prietenele, să merg la cursuri de pictură. Vlad m-a sunat într-o zi:
— Mama e tot mai rău… Nu vrei să vii s-o vezi?
Am refuzat politicos. Pentru prima dată, am pus limite.

După un an, Vlad a venit la mine cu lacrimi în ochi:
— Maria… Nu pot fără tine. Dar nici fără mama…
I-am spus calm:
— Atunci rămâi cu mama ta. Eu vreau altceva de la viață.

A fost cea mai grea decizie din viața mea. Dar am simțit că respir din nou.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din Militari. Încă doare când mă gândesc la ce-am pierdut, dar știu că am câștigat ceva mai important: pe mine însămi.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? De ce trebuie să alegem mereu între iubire și demnitate? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta…