Între două lumi: Cum fosta mea soacră mi-a salvat fiul

— Nu mai plânge, Ana, nu meriți asta. Vlad are nevoie de tine!
Vocea doamnei Elena răsuna în bucătăria mică, printre aburii ceaiului de tei și sunetul ploii care bătea în geam. Era trecut de miezul nopții și nu mai aveam lacrimi. Radu plecase de două săptămâni. Fără explicații, fără un cuvânt pentru Vlad, băiatul nostru de șapte ani care încă mai întreba în fiecare seară: „Când vine tata acasă?”

Nu știu cum am ajuns aici. Poate că am greșit undeva, poate că nu am fost destul de bună sau poate că Radu pur și simplu nu a știut să fie tată. Dar într-o lume în care toți mă judecau – vecinii, rudele mele, chiar și prietenele mele din liceu – singura care mi-a rămas alături a fost Elena, fosta mea soacră. Femeia pe care o credeam rece și distantă la începutul căsniciei mele.

— Ana, trebuie să mergem la Protecția Copilului. Nu e drept ce se întâmplă cu Vlad. Radu nu are voie să dispară așa.
Am simțit cum îmi tremură mâinile pe cana fierbinte. Mă temeam de tot: de ce va spune lumea, de cum va reacționa Radu dacă va afla că îl dau în judecată pentru pensie alimentară, de faptul că Vlad va crește fără tată. Dar Elena era acolo, cu ochii ei albaștri și blânzi, cu mâinile muncite care îmi strângeau umerii.

— Nu te teme de el. Dacă nu pentru tine, fă-o pentru Vlad!
Așa am început lupta noastră. Am mers împreună la avocat, la tribunal, la ședințe interminabile cu asistenți sociali care mă priveau ca pe o vinovată. „De ce nu ați încercat să vă împăcați?”, „Nu v-ați gândit la copil?” întrebau ei, ca și cum vina ar fi fost doar a mea.

Într-o zi, când Vlad s-a întors plângând de la școală pentru că un coleg i-a spus că „taică-tu nu te vrea”, am simțit că mă prăbușesc. Am fugit la Elena și am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot să-l văd suferind!
Ea m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Copiii simt totul. Dar dacă tu cedezi acum, Vlad n-o să mai aibă pe nimeni. Eu sunt bătrână, Ana. Tu ești mama lui.

Au urmat luni de procese, telefoane fără răspuns către Radu, nopți în care Vlad se trezea plângând și mă întreba dacă tata îl mai iubește. Într-o zi, Radu a apărut la ușă. Mirosind a alcool, cu ochii roșii și hainele mototolite.

— Ce vrei? l-am întrebat cu voce stinsă.
— Să-mi văd copilul! a strigat el.
Vlad s-a ascuns după mine. Elena s-a ridicat brusc:

— Dacă ai venit să faci scandal, mai bine pleacă! Nu ai fost aici când copilul tău avea nevoie de tine!
Radu a izbucnit:
— Tu de partea cui ești? A nevestei mele sau a mea?
Elena l-a privit drept în ochi:
— Sunt de partea nepotului meu! Și dacă nu poți fi tată pentru el, lasă-ne în pace!

A fost pentru prima dată când am văzut-o pe Elena atât de hotărâtă. Radu a plecat trântind ușa. Vlad s-a lipit de mine și am simțit că inima mi se rupe în bucăți.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Am câștigat procesul pentru pensie alimentară cu ajutorul Elenei. Vlad mergea la școală cu capul sus, iar eu am început să lucrez la o cofetărie din cartier ca să pot plăti chiria.

Într-o seară, după ce Vlad adormise, am stat cu Elena la masă și am întrebat-o:

— De ce mă ajuți? Puteai să fii ca ceilalți…
Ea a zâmbit trist:

— Pentru că știu cum e să fii singură cu un copil. Și pentru că Vlad e sânge din sângele meu.

Am plâns împreună atunci. Am înțeles că familia nu e doar cea pe care o ai prin sânge sau acte, ci și cea pe care o alegi atunci când viața te pune la încercare.

Acum Vlad are zece ani și încă întreabă uneori de tatăl lui. Dar nu mai plânge noaptea. Îl are pe bunica lui Elena și pe mine. Și poate că nu suntem o familie perfectă, dar suntem uniți prin suferință și iubire.

Mă întreb adesea: câte mame ca mine rămân singure și câte bunici au curajul Elenei? Oare câți copii cresc fără să știe ce înseamnă sprijinul adevărat? Poate povestea mea îi va face pe unii să vadă altfel lucrurile…