Sub același acoperiș: Cum infidelitatea soțului meu cu prietena mea cea mai bună mi-a destrămat viața

— Cum ai putut să-mi faci asta, Radu? am urlat, cu mâinile tremurânde strângând telefonul pe care tocmai îl scăpasem pe gresia rece din bucătărie. Mesajele dintre el și Mirela, prietena mea din copilărie, încă pâlpâiau pe ecran. „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd diseară.”

Nu știu cât timp am rămas acolo, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi adun gândurile care se spărgeau ca valurile de stânci. Fetița noastră, Ilinca, dormea liniștită în camera ei, fără să știe că lumea noastră tocmai se prăbușise. Într-un fel absurd, mi-am amintit de prima zi în care Mirela a venit la noi acasă cu un cozonac cald și râsul ei molipsitor. Niciodată nu mi-aș fi imaginat că va fi cea care îmi va fura liniștea.

Radu a intrat pe ușă la miezul nopții, mirosind a parfum străin. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu am spus nimic la început. L-am privit doar, încercând să găsesc în ochii lui bărbatul pe care îl iubeam de douăzeci de ani. Dar nu mai era acolo.

— Ce s-a întâmplat? De ce te uiți așa la mine? a întrebat el, evitându-mi privirea.

— Știi foarte bine ce s-a întâmplat, Radu. Am văzut totul. Mirela… tu… Cum ai putut?

A tăcut. O tăcere grea, apăsătoare, care mi-a confirmat tot ce nu voiam să cred. Am izbucnit în plâns, iar el a încercat să mă atingă, dar m-am tras înapoi ca și cum m-ar fi ars.

— Nu e ceea ce crezi… a început el, dar vocea îi tremura.

— Ba exact asta e! am țipat. Cum ai putut să-mi faci una ca asta? După tot ce am construit împreună?

Am petrecut noaptea aceea pe canapea, cu ochii larg deschiși, ascultând fiecare sunet al casei care nu-mi mai părea a mea. Dimineața, Ilinca a venit la mine cu pijamalele ei roz și m-a întrebat de ce plâng. I-am spus că am un vis urât. Nu știam cum să-i explic că visul urât abia începea.

Zilele care au urmat au fost un coșmar trăit pe viu. Mirela m-a sunat de zeci de ori. Nu i-am răspuns. Mama mea a simțit că ceva nu e în regulă și a venit la noi cu o ciorbă fierbinte și privirea ei blândă. M-am prăbușit în brațele ei ca un copil.

— Mamă, nu mai pot… Radu m-a trădat cu Mirela…

A oftat adânc și m-a strâns tare la piept.

— Știu că doare, fata mea. Dar trebuie să fii puternică pentru Ilinca. Pentru tine.

Radu încerca să-și ceară iertare. Îmi lăsa bilețele pe frigider: „Îmi pare rău.” „Te iubesc.” „Nu vreau să te pierd.” Dar fiecare cuvânt era ca o rană nouă.

Într-o zi, Mirela a venit la ușa mea. Avea ochii umflați de plâns și vocea stinsă.

— Te rog, lasă-mă să-ți explic… Nu am vrut să se întâmple așa…

Am simțit o furie cumplită crescând în mine.

— Ai fost ca o soră pentru mine! Cum ai putut? Ai venit la masa noastră, ai râs cu copilul meu…

A izbucnit în plâns.

— Știu că nu merit iertarea ta… Dar Radu era nefericit… Mi-a spus că nu-l mai asculți, că nu-l mai vezi…

M-am uitat la ea ca la o străină.

— Și tu ai crezut că poți repara asta dormind cu el? Ieși din casa mea!

După ce a plecat, am spart o cană pe gresie și am simțit pentru prima dată o ușurare ciudată. Poate că era începutul sfârșitului.

Lunile au trecut greu. Am mers la terapie de una singură. Radu insista să mergem împreună, dar nu eram pregătită. Prietenii comuni au început să dispară unul câte unul — unii nu știau pe cine să creadă, alții nu voiau să se implice. La serviciu eram absentă; colega mea, Camelia, m-a luat într-o zi deoparte:

— Ioana, trebuie să ai grijă de tine. Nu meriți ce ți s-a întâmplat.

Am izbucnit din nou în plâns — părea că nu mai știu altceva decât să plâng.

Ilinca a început să pună întrebări:

— Mami, de ce tata doarme în altă cameră?

Nu știam ce să-i spun fără să-i rănesc sufletul fragil.

Într-o seară târzie de toamnă, am decis că trebuie să pun capăt agoniei. L-am chemat pe Radu în bucătărie.

— Nu mai putem continua așa. Pentru Ilinca, pentru mine… Trebuie să ne despărțim.

A încercat să mă convingă că poate repara totul, dar ceva din mine murise deja. Am semnat actele de divorț într-o zi ploioasă de noiembrie. Când am ieșit din tribunal, am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă doare când văd poze vechi sau când Ilinca mă întreabă dacă tata va veni la serbarea ei. Dar am învățat să mă ridic din cenușă și să merg mai departe.

Mereu mă întreb: Oare putem ierta vreodată cu adevărat? Sau doar învățăm să trăim cu rănile noastre? Voi ce credeți?