„E doar un plic?” – Povestea unei familii sfâșiate de bani

— Atât? Doar atât mi-ați dat? a întrebat Irina, cu vocea tremurândă, ținând în mână plicul pe care i-l întinsesem cu emoție la finalul nunții. În jurul nostru, sala de evenimente încă fremăta de râsete și clinchete de pahare, dar pentru mine, timpul s-a oprit. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar inima îmi bate nebunește. Nu-mi venea să cred ce aud.

— Irina, am plătit totul… rochia, sala, muzica, fotograful… am vrut să ai o zi perfectă, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dar ea nu mă asculta. Ochii ei mari, odinioară plini de iubire și recunoștință, acum mă priveau cu reproș și o răceală pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Toți prietenii mei au primit mult mai mult de la părinții lor! a continuat ea, ridicând tonul. Nu contează că ați plătit nunta, toată lumea știe că părinții trebuie să dea un cadou generos la nuntă. Așa se face!

M-am uitat la soțul meu, Doru. Era palid, cu pumnii strânși pe lângă corp. Știam că și el simte aceeași durere ca mine. Ani de zile am muncit amândoi peste program, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice mic răsfăț doar ca să-i putem oferi Irinei tot ce-și dorește. Și acum… totul părea în zadar.

După ce invitații au plecat și sala s-a golit, Irina și soțul ei, Vlad, au venit la noi să „clarifice” situația. Discuția s-a transformat rapid într-o ceartă aprinsă.

— Nu înțelegeți că ne-ați făcut de râs? a spus Vlad, privindu-ne cu superioritate. Toată lumea întreabă cât am primit de la părinți. Ce să le spunem?

— Poate că ar trebui să le spuneți cât am muncit pentru voi! am izbucnit eu, cu lacrimi în ochi. Poate că ar trebui să le spuneți că v-am crescut singuri, fără ajutor de la nimeni, că am făcut credite ca să vă plătim nunta asta pe care voi ați vrut-o atât de mare!

Irina a dat ochii peste cap.

— Nu e vina noastră că nu v-ați descurcat mai bine financiar…

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am ieșit afară, în noaptea răcoroasă de iunie, și m-am sprijinit de balustrada terasei. Doru a venit lângă mine și mi-a luat mâna.

— Nu meritam asta, a spus el încet. Am făcut tot ce am putut.

Am stat acolo mult timp în tăcere. Mă întrebam unde am greșit ca părinți. Oare am dat prea mult? Oare am crescut-o pe Irina să creadă că totul i se cuvine? Sau poate societatea noastră pune prea mult preț pe bani și aparențe?

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Irina nu ne-a mai sunat. Nici măcar nu ne-a mulțumit pentru nuntă. Prietenii noștri ne-au întrebat dacă suntem bine, dar nu am avut puterea să le povestesc adevărul. Mama mea m-a sunat într-o seară.

— Ce s-a întâmplat? De ce ești atât de abătută?

Am izbucnit în plâns.

— Mama, cred că mi-am pierdut copilul… Nu mai știu cine e fata asta care ne vorbește așa…

Ea a oftat greu.

— Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i sacrificiul. Totul li se pare normal… Dar poate timpul o să-i arate ce contează cu adevărat.

Am încercat să-mi văd de viață, dar rana era prea adâncă. Doru s-a închis în el. Nu mai vorbea despre Irina decât rar și atunci doar cu tristețe.

Au trecut luni până când Irina ne-a sunat din nou. Era rece, distantă.

— Avem nevoie de bani pentru avansul la apartament. Ne puteți ajuta?

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Irina… noi încă plătim ratele pentru nunta ta…

A oftat iritată.

— Atunci nu știu ce rost mai are să vă cer ceva…

A închis fără să mai spună nimic.

În acea seară am stat cu Doru la masă și ne-am uitat unul la altul fără cuvinte. Ne-am întrebat dacă dragostea noastră de părinți a fost greșit înțeleasă sau dacă lumea în care trăim a schimbat valorile copiilor noștri.

Am început să mă gândesc la toate momentele frumoase din copilăria Irinei: serile când îi citeam povești, excursiile la munte cu sandvișuri făcute acasă, zilele când îi coseam rochițe pentru serbare. Unde s-au pierdut toate astea? Cum au ajuns banii să fie măsura iubirii?

Într-o duminică dimineața, când biserica bătea clopotele peste orașul nostru mic din Moldova, m-am dus la cimitir la tata. M-am așezat pe bancă și am vorbit cu el ca altădată.

— Tată, tu ai fi știut ce să faci? Ai fi lăsat-o să sufere sau ai fi încercat să-i explici că dragostea nu se măsoară în bani?

Nu am primit niciun răspuns, dar m-am ridicat cu inima puțin mai ușoară. Poate că nu există răspunsuri simple.

Astăzi încă mă doare distanța dintre mine și Irina. Poate într-o zi va înțelege cât am iubit-o și cât am sacrificat pentru ea. Poate va realiza că părinții nu sunt doar un portofel deschis la nevoie.

Dar mă întreb: oare câți dintre noi ajungem să fim judecați doar după cât putem oferi material copiilor noștri? Oare când am uitat să prețuim ceea ce contează cu adevărat?