Când tăcerea devine cel mai puternic strigăt: Povestea Anei și a credinței pierdute

— Ana, nu mai plânge, te rog… vocea Irinei, sora mea mai mică, răsuna stins prin receptorul telefonului. Dar cum să nu plâng? Cum să nu simt că mă sufoc când Vlad nu s-a mai întors acasă de trei zile? Copiii întreabă de el la fiecare oră, iar eu nu am niciun răspuns.

Era o seară de martie, friguroasă, cu ploaie măruntă ce bătea în geamuri. Stăteam pe marginea patului, cu telefonul strâns în mână, privind la ușa care nu se mai deschidea. În mintea mea se derulau toate scenariile posibile: accident, infidelitate, abandon. Dar Vlad nu era genul să plece fără un cuvânt. Sau cel puțin așa credeam.

— Ana, trebuie să mergi la poliție din nou. Poate au aflat ceva nou, mi-a spus Irina încercând să mă încurajeze.

— Am fost azi dimineață. Nimic. Nimic! Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Nu mai aveam lacrimi, doar un gol imens și o furie mocnită.

Copiii, Maria și Radu, se jucau în camera lor. Maria avea șase ani și încă își ținea păpușa preferată lângă ea când dormea. Radu abia împlinise patru ani și nu înțelegea de ce tata nu vine să-i citească povestea de seară.

În ziua dispariției lui Vlad, totul părea normal. Plecase la serviciu la fabrica de mobilă din orașul nostru mic din Moldova. Mi-a lăsat un mesaj pe frigider: „Revin pe la șapte. Te iubesc.” Nu a mai revenit niciodată.

Primele zile au trecut ca prin ceață. Vecinii mă priveau cu milă sau curiozitate. Mama lui Vlad a venit plângând, acuzându-mă că sigur s-a întâmplat ceva între noi. „Ai spus ceva? L-ai împins să plece?”

— Nu știu nimic! am țipat la ea, cu vocea spartă de oboseală și frică.

Apoi au început zvonurile: că Vlad avea datorii la cămătari, că ar fi avut o amantă în orașul vecin, că poate a fugit în străinătate pentru un trai mai bun. Fiecare zvon era ca o rană nouă.

Am rămas fără bani după două luni. Salariul meu de vânzătoare la magazinul alimentar abia ajungea pentru chirie și mâncare. Proprietara a început să mă preseze:

— Ana, dacă nu plătești până la sfârșitul lunii, va trebui să găsești alt loc.

Am încercat să găsesc alt serviciu, dar cine angajează o femeie singură cu doi copii mici? Am mers la primărie pentru ajutor social. Mi-au dat bonuri de masă și promisiunea că „se va rezolva”.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am deschis cutia cu scrisori vechi de la Vlad. Am găsit o felicitare de Crăciun pe care mi-o scrisese: „Orice ar fi, suntem împreună.” Am izbucnit în plâns. Unde ești acum?

Irina venea des să mă ajute cu copiii. Într-o zi mi-a spus:

— Ana, trebuie să mergi mai departe. Vlad poate nu se mai întoarce niciodată.

— Cum poți spune asta? E fratele tău! am izbucnit eu.

— Tocmai de aceea! Dar trebuie să trăim…

M-am certat cu ea atunci. Nu voiam să aud adevărul. Îmi era teamă că dacă accept dispariția lui Vlad ca pe un fapt definitiv, totul se va prăbuși.

Au trecut luni. Am început să vând hainele lui Vlad pe OLX ca să pot plăti facturile. Maria m-a prins într-o zi:

— Mami, de ce vinzi lucrurile lui tati? El o să se supere când se întoarce…

Nu am știut ce să-i răspund. Am mințit-o că tata are nevoie de haine noi acolo unde este.

Într-o dimineață, Radu s-a trezit plângând:

— Mami, am visat că tati s-a pierdut și nu știa drumul spre casă…

L-am luat în brațe și am simțit cum inima mi se rupe din nou.

În sat au început să vorbească despre mine: că sunt blestemată, că Vlad a fugit din cauza mea. La biserică preotul m-a privit lung și mi-a spus:

— Ana, Dumnezeu are planurile Lui. Roagă-te și ai răbdare.

Dar eu nu mai aveam răbdare. Nu mai aveam credință. În fiecare noapte mă rugam doar să pot supraviețui încă o zi.

Într-o zi am primit un telefon anonim:

— Dacă vrei să afli adevărul despre Vlad, vino diseară la podul vechi.

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Am mers acolo cu inima cât un purice. Era întuneric și ploua mărunt. O siluetă s-a apropiat — era Doru, un vechi prieten de-al lui Vlad.

— Ana, trebuie să știi ceva… Vlad avea probleme mari cu niște oameni periculoși. A încercat să-i ajute pe alții și s-a băgat unde nu trebuia…

— E mort? am întrebat cu vocea stinsă.

— Nu știu… Dar cred că nu se va mai întoarce niciodată.

Am plecat acasă cu sufletul zdrobit. Nu aveam nici măcar certitudinea morții ca să pot începe doliul.

Au trecut doi ani de atunci. Am reușit să găsesc un loc de muncă la o brutărie din oraș. Copiii au crescut fără tată, dar cu o mamă care a învățat să lupte pentru ei chiar și când nu mai avea speranță.

Uneori mă uit la pozele vechi cu Vlad și mă întreb: dacă aș fi făcut ceva diferit, ar fi fost altfel? Oare câți dintre noi trăim cu tăceri care ne apasă mai tare decât orice strigăt?

Poate că nu voi afla niciodată adevărul despre Vlad, dar am învățat că uneori trebuie să găsești puterea de a merge mai departe chiar și când lumea ta s-a prăbușit.

Voi ce ați face dacă ați rămâne singuri peste noapte? Cum ați găsi curajul să mergeți înainte când toți vă spun doar să așteptați un miracol?