Promisiuni frânte acasă: Întoarcerea care nu a fost întoarcere

— Tată, nu putem. Ne-am obișnuit aici, la oraș. Copiii au școala lor, prietenii lor… Nu putem să ne mutăm la țară acum.

Cuvintele lui Vlad mi-au răsunat în urechi ca un ecou spart. Stăteam în bucătăria casei pe care am construit-o cu mâinile mele, privind pe geam cum ploaia bătea în streașină. Mirosea a var proaspăt și a lemn ud. Pe masă, două cești de cafea aburinde, una neatinsă — a norei mele, Irina. Ea stătea cu ochii în podea, evitând să mă privească.

— Dar Vlad, am muncit douăzeci de ani pentru asta! Am visat să fim iar împreună, să vă aud râzând prin curte, să văd nepoții alergând pe lângă cireșul bătrân… Ce rost are toată casa asta dacă nu sunteți voi aici?

Vlad a oftat adânc. Îl vedeam cum se luptă cu propriile regrete și vinovății. Dar hotărârea era deja luată. Irina a ridicat privirea și mi-a spus încet:

— Știm cât ai sacrificat, domnule Petrescu. Dar viața noastră e aici, la Cluj. Nu ne putem rupe de tot ce am construit.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am plecat din satul ăsta când aveam douăzeci și patru de ani, cu promisiunea că mă voi întoarce „acasă” cu bani și speranțe noi. În Germania am spălat vase, am cărat saci de ciment, am dormit în camere reci cu alți români care visau la același lucru: să-și aducă familia aproape, să construiască ceva durabil.

În fiecare seară, după muncă, vorbeam cu Maria, soția mea, la telefon. Ea rămăsese aici, crescându-l pe Vlad singură. Îmi povestea despre necazurile de la școală, despre cum Vlad nu vrea să mănânce ciorbă fără mine la masă. Îmi promiteam mereu că într-o zi voi veni acasă și totul va fi bine.

Când Maria s-a stins, Vlad era deja la facultate. Am simțit că nu mai am pentru ce să mă întorc. Dar m-am agățat de ideea casei — casa noastră, unde vom fi iar împreună.

Anii au trecut. Am trimis bani lunar, am făcut sacrificii pe care nici nu le mai țin minte. Când am venit acasă definitiv, satul era altul: bătrânii dispăruseră unul câte unul, copiii nu mai alergau pe uliță, iar casa veche era aproape dărâmată. Am dărâmat-o cu mâna mea și am ridicat alta — mare, luminoasă, cu camere pentru fiecare nepot pe care îl visam.

— Tataie, când venim la tine la țară? mă întreba uneori Radu, băiatul cel mare al lui Vlad, la telefon.

— Când o să vrea tati și mami, dragule. Eu vă aștept oricând.

Dar timpul trecea și vizitele erau tot mai rare. De fiecare dată când veneau, stăteau doar un weekend. Plecau grăbiți, cu scuze: „Avem treabă la birou”, „Copiii au teme”, „E greu să facem naveta”.

Într-o zi de toamnă târzie, după ce Vlad și Irina mi-au spus clar că nu se vor muta niciodată aici, am rămas singur în curtea casei mele noi. M-am așezat pe banca de sub nuc și am privit spre poarta larg deschisă. Era liniște — o liniște apăsătoare, care mă făcea să-mi aud gândurile.

Vecinul meu, nea Ilie, a venit să mă vadă.

— Ce faci, Costele? Nu te-ai obișnuit încă?

— Nu știu dacă o să mă obișnuiesc vreodată… Am muncit o viață întreagă pentru visul ăsta și acum mi se pare că nu mai are niciun rost.

Nea Ilie a dat din cap trist:

— Așa-i viața acum… Copiii nu mai vor la țară. Toți fug la oraș sau afară. Și eu am casa plină de poze și goală de oameni.

Am zâmbit amar. În fiecare colț al casei vedeam umbrele trecutului: Maria râzând în bucătărie, Vlad alergând desculț prin noroi, eu venind acasă cu sacoșa plină de dulciuri nemțești.

Într-o seară friguroasă de iarnă, am găsit o scrisoare veche de la Maria într-un sertar:

„Costele dragă,
Nu contează cât de mare e casa sau câți bani ai trimis. Contează să fim împreună. Să nu uiți asta niciodată.”

Am plâns ca un copil atunci. Am realizat că poate am greșit: am pus totul pe umerii unei case și am uitat că acasă nu e un loc, ci oamenii pe care îi iubești.

Am încercat să-i sun mai des pe Vlad și pe nepoți. Să le spun povești despre copilăria mea la țară. Să-i chem la cules cireșe sau la pescuit pe baltă. Uneori veneau, alteori nu aveau timp.

Într-o zi, Radu mi-a spus:

— Tataie, îmi place la tine! Dar mi-e dor și de prietenii mei din oraș…

Atunci am înțeles: lumea lor e alta decât a mea. Poate că nu trebuie să-i forțez să trăiască visul meu.

Dar tot mă întreb: oare cât valorează o casă fără râsete și fără oameni? Oare sacrificiul meu a avut vreun sens dacă tot ce mi-a rămas e tăcerea?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate îl veți găsi voi înaintea mea.