Singurătatea unei mame: Povestea mea, Maria

— Nu mai veni azi, mamă, avem treabă cu copiii. Poate săptămâna viitoare, bine? Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună rece prin telefon. Încerc să nu las dezamăgirea să mi se citească în glas, dar știu că nu reușesc. — Sigur, mamă, nu-i nimic… aveți grijă de voi. Închid telefonul și privesc spre fereastra mică a apartamentului meu din Drumul Taberei. Afară plouă mocănește, iar picăturile se preling pe geam ca niște lacrimi pe care nu le mai pot plânge.

Mă numesc Maria și am 68 de ani. Am crescut trei copii singură după ce soțul meu, Gheorghe, a murit într-un accident de muncă la combinatul de la marginea orașului. Am muncit ca infirmieră la spitalul municipal, am făcut ture de noapte, am spălat podele și am schimbat pansamente fără să mă plâng vreodată. Totul pentru ca ai mei copii să aibă parte de o viață mai bună decât a mea.

Îmi amintesc serile când veneam acasă obosită, cu mâinile crăpate de la detergenți ieftini, dar cu sufletul plin de bucurie că îi găseam pe toți trei adunați în jurul mesei. Le citeam povești, le făceam clătite și îi ascultam cum îmi povestesc despre școală. Atunci credeam că dragostea mea va fi răsplătită cu aceeași grijă la bătrânețe.

Dar timpul a trecut. Ioana s-a măritat cu un inginer, Rareș, și are doi copii frumoși. Mihai, băiatul meu mijlociu, s-a mutat la Ploiești cu soția lui, iar cea mică, Ana, e mereu ocupată cu cariera ei la o firmă de consultanță. Toți locuiesc aproape, dar parcă sunt la mii de kilometri distanță.

— Bunico, vii la serbarea mea? mă întreabă Mara, nepoata mea cea mică, într-o zi la telefon. — Sigur că vin, draga mea! răspund cu inima tresărind de bucurie. Dar a doua zi primesc un mesaj de la Ioana: „Mamă, nu mai veni la serbare. Mara a răcit și nu vrem să riști să iei ceva.”

Mă uit la poza Mariei de pe perete — eu tânără, cu Gheorghe lângă mine și copiii mici în brațe. Oare unde am greșit? Am fost prea severă? Prea protectoare? Sau poate prea prezentă? Îmi trec prin minte toate momentele când am pus nevoile lor înaintea celor proprii: când am renunțat la o excursie cu colegele ca să stau cu Mihai bolnav; când am vândut verigheta ca să-i cumpăr Anei manuale pentru facultate; când am stat nopți întregi lângă patul Ioanei după ce a pierdut prima sarcină.

Acum zilele mele curg una după alta în același ritm monoton: cafeaua amară dimineața, televizorul care bâzâie în surdină toată ziua, plimbările scurte prin parc unde mă uit cu invidie la bunici care-și țin nepoții de mână. Uneori mă întâlnesc cu vecina mea, tanti Viorica, care are aceeași poveste ca mine: „Copiii au viața lor acum… noi suntem doar niște umbre.”

Într-o duminică încerc să-i adun pe toți la masă. Gătesc sarmale și cozonac după rețeta mamei mele. Sun pe fiecare în parte: „Poate veniți duminică la masă… mi-e dor de voi.” Ioana îmi spune că are de dus copiii la tenis, Mihai că are treabă la serviciu chiar și în weekend, iar Ana nici nu răspunde.

În seara aceea stau singură la masa mare din sufragerie și mă uit la farfuriile goale. Îmi vine să plâng, dar lacrimile nu mai vin. Mă simt ca o mobilă veche pe care nimeni nu o mai vrea, dar nici nu are curaj să o arunce.

Într-o zi primesc un telefon neașteptat de la Ana: — Mamă… poți să ai grijă de pisica mea două săptămâni? Plec într-o delegație și n-am cui s-o las. — Sigur că pot! răspund fără să clipesc. Mă agăț de orice fir de legătură cu copiii mei.

Pisica Anei se instalează confortabil pe canapeaua mea și pentru două săptămâni casa prinde viață. Vorbesc cu ea ca și cum ar fi copilul meu: „Ce faci tu aici? Ți-e foame? Hai să-ți dau ceva bun.” Dar când Ana vine să o ia înapoi, casa se umple din nou de tăcere.

Într-o seară mă hotărăsc să le scriu o scrisoare copiilor mei. O scrisoare adevărată, nu un mesaj pe telefon. Le spun cât de mult îi iubesc și cât de dor îmi e de ei. Le povestesc despre singurătatea care mă apasă și despre cât mi-aș dori să-i văd mai des. O trimit prin poștă și aștept.

Trec zile fără niciun răspuns. Într-o dimineață primesc un mesaj scurt de la Mihai: „Mamă, știm că ți-e greu, dar avem și noi problemele noastre. O să încercăm să venim mai des.” Dar nu vine nimeni.

Merg la biserică duminica și mă rog pentru sănătatea lor. Preotul vorbește despre iertare și răbdare. Mă întreb dacă trebuie să-i iert pentru indiferența lor sau dacă ar trebui să le spun în față cât mă doare absența lor.

Într-o zi Ioana vine pe neașteptate cu Mara. Fetița aleargă spre mine și mă îmbrățișează: — Bunico, mi-a fost dor de tine! Pentru o clipă simt că viața mea are din nou sens.

Dar vizita e scurtă — Ioana se grăbește să plece: „Avem programare la dentist.” Rămân din nou singură.

Mă uit în oglindă și văd o femeie obosită, cu părul alb și ochii triști. Dar încă sper că într-o zi copiii mei vor înțelege cât valorează dragostea unei mame.

Oare chiar așa trebuie să fie bătrânețea? Să fii uitat de cei pentru care ai dat totul? Sau poate că undeva am greșit eu… Voi ce credeți? E vina părinților sau a copiilor când ajungem străini unii de alții?