Când telefonul fiicei mele doare mai tare decât tăcerea: Povestea unei mame între iubire, dezamăgire și speranță

— Mamă, ai putea să-mi trimiți iar niște bani? Chiria a crescut și nu mă descurc… vocea Irinei răsună în difuzor, tăioasă, grăbită, fără urmă de căldură. Mă uit la telefonul vechi, cu ecranul crăpat, și simt cum inima mi se strânge. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să audă slăbiciunea din glasul meu.

— Irina, știi că pensia mea abia îmi ajunge… Poate ai putea să vii pe la mine, să stăm de vorbă, să găsim o soluție împreună…

— Mamă, nu am timp de discuții acum. Mă suni când poți trimite sau nu?

Telefonul se închide brusc. Rămân cu receptorul în mână, cu ochii umezi și sufletul gol. De când a plecat la facultate la București, parcă nu mai am fiică. Parcă am un client nemulțumit care mă sună doar când are nevoie de ceva. Mă întreb unde am greșit. Am muncit o viață întreagă ca să-i fie bine. Am rămas singură după ce tatăl ei, Paul, ne-a părăsit pentru alta când Irina avea doar 10 ani. Am tras din greu, am făcut două joburi, am renunțat la haine noi și la vacanțe ca să-i pot plăti meditațiile și taberele.

Îmi amintesc cum venea acasă cu ochii mari și plini de vise: „Mami, când o să fiu mare, o să avem o casă mare și o să mergem împreună la Paris!” Acum nici nu-mi răspunde la mesaje dacă nu-i trimit bani. Mă doare mai tare decât orice tăcere.

Vecina mea, doamna Stanciu, mă întreabă mereu:

— Ce mai face Irina? Vine pe acasă?

Îi zâmbesc forțat:

— E ocupată cu facultatea…

Adevărul e că n-a mai venit acasă de Crăciunul trecut. Atunci a stat doar două zile, mereu cu ochii în telefon sau ieșind cu prietenii din liceu. Nici măcar nu a vrut să mănânce sarmalele mele preferate.

Într-o seară, după ce am trimis ultimii bani din economii, am sunat-o doar ca să-i aud vocea.

— Irina, mi-e dor de tine… Poate vii weekendul ăsta acasă?

— Nu pot, mamă. Am proiecte. Și oricum… ce să fac acolo?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am închis încet și am început să plâng în pernă. M-am întrebat dacă toate sacrificiile mele au fost în zadar. Dacă dragostea mea a fost prea sufocantă sau prea puțină.

Într-o zi, am găsit într-un sertar o scrisoare veche de la Irina, scrisă cu litere stângace: „Te iubesc, mami! Ești cea mai bună!” Am strâns-o la piept și am simțit pentru prima dată după mult timp o rază de speranță.

Am decis să merg la București fără să-i spun. Am luat trenul de dimineață, cu inima cât un purice. Când am ajuns la căminul unde stătea Irina, am sunat-o:

— Irina, sunt în fața căminului tău. Aș vrea să te văd.

A urmat o tăcere lungă.

— Mamă… nu trebuia să vii. Sunt ocupată.

— Te rog… doar cinci minute.

A coborât într-un final. Era obosită, trasă la față. M-a privit fugar.

— Ce vrei?

— Să te văd. Să știu că ești bine.

— Mamă… n-am timp de drame. Am seminar peste jumătate de oră.

Am scos din geantă un pachet cu prăjituri făcute de mine.

— Ți-am adus preferatele tale…

Le-a luat fără să mă privească.

— Mulțumesc… Dar chiar trebuie să plec.

A plecat grăbită, lăsându-mă singură pe trotuar. M-am simțit invizibilă. Ca și cum aș fi fost doar un bancomat ambulant.

Pe drumul spre gară m-am gândit la toate mamele care își văd copiii plecând și nu știu dacă vor mai primi vreodată o îmbrățișare sinceră sau un „mulțumesc”.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat pe banca din gară și am privit oamenii grăbiți. Mi-am dat seama că nu pot forța pe nimeni să mă iubească sau să mă respecte. Dar nici nu pot renunța la speranță.

Au trecut luni de atunci. Irina mă sună tot mai rar și doar când are nevoie de bani. Eu îi trimit cât pot, dar îi spun mereu:

— Te iubesc, Irina. Oricând ai nevoie de altceva decât bani… sunt aici.

Uneori îmi răspunde sec: „Da, mamă.” Alteori tace.

Merg des la biserică și mă rog pentru ea. Pentru noi. Pentru toate mamele care se simt uitate.

Poate într-o zi va înțelege cât a însemnat pentru mine fiecare zâmbet al ei, fiecare vis pe care l-am avut împreună.

Mă întreb adesea: Oare dragostea unei mame poate vindeca orice rană? Sau unele distanțe devin prea mari ca să mai poată fi străbătute vreodată?