„Vino ACUM să-ți iei fata!” — Ziua în care am simțit că mă prăbușesc

— Vino ACUM să-ți iei fata! Nu mai suport!

Vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna atât de tare în telefon încât am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram la birou, cu ochii pe monitor și cu mintea la deadline-ul care se apropia amenințător. Dar nimic nu mai conta. Am închis laptopul cu o mișcare bruscă și am ieșit pe ușă, simțind privirile colegilor care știau deja că „iar are probleme acasă”.

Pe drum, inima îmi bătea nebunește. Mă întrebam ce făcuse Maria, fetița mea de șase ani, de o adusese pe Lidia în starea aceea. Dar, mai ales, mă întrebam cum ajunsesem aici: să fiu mereu prinsă între două focuri — familia mea și familia lui Vlad, soțul meu.

Când am ajuns la blocul vechi din cartierul Titan, am urcat scările două câte două. Ușa s-a deschis înainte să apuc să bat. Lidia, cu obrajii roșii și ochii scânteietori, mi-a aruncat privirea aceea rece pe care o știam prea bine.

— Nu mai pot! Fata asta nu mă ascultă deloc! Ți-am spus că nu e normal să-i dai atâta voie la televizor! A aruncat cu jucăriile și a urlat la mine!

Maria stătea în colțul sufrageriei, cu ochii mari și umezi. M-am dus la ea și am luat-o în brațe. Simțeam cum tremură.

— Hai acasă, iubita mea, i-am șoptit.

Lidia a continuat să vorbească peste umărul meu:

— Dacă nu ești în stare să-ți educi copilul, nu-l mai lăsa la mine! Eu nu mai pot! Și Vlad ce face? El nu vede ce se întâmplă?

Am ieșit fără să răspund. Pe drum spre casă, Maria plângea încet. Eu încercam să-mi țin lacrimile în frâu. În mintea mea se derulau toate momentele în care Lidia m-a făcut să mă simt mică, neputincioasă, o mamă proastă. De când m-am căsătorit cu Vlad, parcă nu mai eram niciodată suficient de bună.

Ajunse acasă, am încercat să-mi liniștesc copilul.

— Mami, bunica nu mă iubește? m-a întrebat Maria printre sughițuri.

Mi s-a rupt sufletul. Ce puteam să-i spun? Că uneori nici eu nu simt că sunt iubită în casa asta? Că de fiecare dată când încerc să fac ceva pentru binele nostru, Lidia găsește ceva de criticat?

Când Vlad a venit acasă, l-am întâmpinat cu ochii roșii.

— Mama ta a țipat la Maria. Și la mine. Nu mai pot, Vlad. Nu mai vreau ca fata noastră să treacă prin asta.

El a oftat și s-a așezat pe canapea.

— Știi cum e mama… E obosită, are probleme cu tensiunea… Poate și Maria a fost obraznică.

M-am simțit trădată. Mereu găsea scuze pentru ea. Niciodată nu era vina Lidiei. Niciodată nu era despre cât de greu îmi este mie să jonglez între serviciu, copil și așteptările tuturor.

— Vlad, eu nu mai pot! Simt că mă sufoc! De fiecare dată când las copilul la mama ta, mă întorc acasă cu inima strânsă. Nu vezi că ne face rău?

A tăcut. Apoi a spus încet:

— Ce vrei să fac? Să nu mai vorbim cu ea?

— Vreau să mă susții! Să-i spui că nu e normal să țipe la Maria! Să-i spui că și eu contez!

A dat din umeri și s-a dus la televizor. Am rămas singură în bucătărie, cu capul în mâini.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Lidia nu mi-a mai răspuns la telefon. Vlad era tot mai absent. La serviciu eram tot mai neatentă; șefa m-a chemat într-o zi și mi-a spus:

— Ioana, te văd obosită. Dacă ai nevoie de concediu…

Dar cum să-mi iau concediu? Cine plătește facturile? Cine are grijă de Maria dacă eu cedez?

Sâmbătă dimineața am primit un mesaj de la Lidia: „Vreau să vorbim.” Am mers cu inima cât un purice la ea acasă. M-a întâmpinat cu o privire rece.

— Ioana, eu am crescut doi copii singură. Știu ce înseamnă greul. Dar tu… tu îi dai prea multă libertate fetei tale. Copiii trebuie ținuți din scurt!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Lidia, Maria are nevoie de iubire, nu de frică! Eu nu vreau ca ea să crească așa cum ai crescut tu copiii!

A tăcut o clipă, apoi a izbucnit:

— Adică eu am fost o mamă rea? Pentru Vlad am făcut totul!

— Poate tocmai asta e problema… Poate că „totul” nu e mereu ceea ce trebuie pentru un copil.

A izbucnit în plâns. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.

— Eu n-am știut altfel… Am fost singură… Am vrut doar ca Vlad să fie bine…

M-am apropiat de ea și i-am spus încet:

— Și eu vreau ca Maria să fie bine. Dar avem nevoie una de cealaltă. Nu putem continua așa…

Am stat mult timp în tăcere. Apoi Lidia a ridicat privirea:

— Poate ai dreptate… Poate ar trebui să încerc să fiu altfel cu Maria…

Am plecat acasă cu sufletul greu și ușurat în același timp. Știam că nimic nu se va schimba peste noapte. Dar pentru prima dată am simțit că poate există speranță.

Seara, când am culcat-o pe Maria, m-a întrebat:

— Mami, mâine mergem la bunica?

Am zâmbit trist:

— Poate… Dar numai dacă vrei tu.

Acum stau pe marginea patului și mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc zilnic între două lumi care le strivesc? Oare cât timp putem duce povara asta fără să ne pierdem pe noi înșine?