Umbra fratelui meu: O luptă pentru dreptate într-o familie dezbinată

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Ai intrat în apartamentul meu ca și cum ar fi fost al tău!
Vocea îmi tremura, iar palmele îmi erau reci. Stăteam în mijlocul sufrageriei mele — sau mai bine zis, a ceea ce ar fi trebuit să fie a mea — privind la cutiile cu lucrurile lui Vlad împrăștiate peste tot. El stătea relaxat pe canapea, cu telecomanda în mână, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Hai, Sorina, nu te mai agita atâta. Mama a zis că pot sta aici cât timp tu ești plecată la Cluj. Oricum nu foloseai apartamentul.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras preșul de sub picioare. Apartamentul acesta era singurul lucru care îmi rămăsese după moartea tatălui meu. Îl cumpărase cu greu, muncind ani întregi în fabrică, și mi-l lăsase mie, singurului copil din prima lui căsătorie. Dar după ce mama s-a recăsătorit cu domnul Dinu, totul s-a schimbat. Vlad, fratele meu vitreg, a devenit centrul universului ei.

Îmi amintesc perfect ziua în care tata a murit. Aveam 16 ani și lumea mea s-a prăbușit. Mama a plâns o vreme, dar apoi l-a cunoscut pe Dinu la biserică și, în mai puțin de un an, s-au căsătorit. Vlad avea doar 10 ani atunci, dar era deja răsfățatul tuturor. Eu? Eram invizibilă.

Anii au trecut. Am plecat la facultate la Cluj, încercând să-mi construiesc o viață departe de atmosfera apăsătoare de acasă. Apartamentul din București era refugiul meu — locul unde mă simțeam în siguranță. Îl închiriam uneori ca să mă pot întreține la facultate. Dar într-o zi, chiriașa m-a sunat panicată:

— Doamna Sorina, a venit un domn cu mama dumneavoastră și mi-au spus că trebuie să eliberez apartamentul urgent! Cică nu mai e al dumneavoastră!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am luat primul tren spre București și am găsit apartamentul ocupat de Vlad. Mama mă aștepta în bucătărie cu o cafea rece și privirea aceea rece pe care o avea mereu când nu-i convenea ceva.

— Sorina, nu e mare lucru. Vlad are nevoie de un loc unde să stea cât termină masteratul. Tu oricum nu vii prea des acasă.

— Dar e APARTAMENTUL MEU! Tata mi l-a lăsat mie! Cum poți să faci asta?

Mama a oftat teatral:

— Nu mai dramatiza. Vlad e fratele tău. Familia trebuie să se ajute.

Familia… Cuvântul ăsta mă durea mai tare decât orice palmă. Unde era familia când eu plângeam singură în camera mea? Unde era mama când tata murea și eu nu știam cum să merg mai departe?

Am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, te rog… Înțelege-mă! E singurul lucru care mi-a rămas de la tata.

El a ridicat din umeri:

— Sorina, nu e ca și cum ți-l iau pe vecie. Doar stau aici o vreme. Plus că mama zice că e ok.

M-am simțit trădată din toate părțile. Am încercat să discut cu mama din nou, dar răspunsul ei a fost mereu același: „Vlad are nevoie acum.”

Seara aceea am plâns până târziu în noapte. M-am gândit să renunț — să las totul baltă și să plec definitiv la Cluj. Dar apoi mi-am amintit de tata: „Sori, niciodată să nu lași pe nimeni să-ți ia ce-i al tău.”

A doua zi am mers la notar cu actele de proprietate. Doamna notar s-a uitat lung la mine:

— Aveți toate documentele în regulă. Nimeni nu are dreptul să vă dea afară din propriul apartament.

Am simțit pentru prima dată o fărâmă de speranță. Am revenit acasă hotărâtă:

— Vlad, ai două săptămâni să-ți găsești alt loc. Dacă nu, chem poliția.

Mama a făcut un scandal monstru:

— Cum poți să fii atât de egoistă? Vlad e fratele tău! Ce fel de om ești?

Am răspuns calm:

— Sunt omul care s-a săturat să fie mereu pe locul doi.

Au urmat zile tensionate: telefoane de la rude, mesaje acuzatoare pe WhatsApp, priviri tăioase la mesele de familie. Unchiul Mihai m-a sunat:

— Sorina, nu te certa cu familia pentru niște cărămizi!

Dar pentru mine nu era vorba doar despre niște cărămizi. Era vorba despre dreptate, despre respectul pe care nu-l primisem niciodată.

În cele din urmă, Vlad a plecat. A trântit ușa fără să se uite înapoi. Mama n-a mai vorbit cu mine luni întregi.

Am rămas singură în apartamentul gol, privind pereții care păstrau încă urmele copilăriei mele și ale trădării recente. M-am întrebat dacă am câștigat sau dacă am pierdut totul.

Poate că uneori lupta pentru dreptate te lasă mai singur decât ai fost vreodată. Dar oare merită să renunți la tine doar ca să fii acceptat de o familie care nu te vede? Voi ce ați fi făcut în locul meu?