Ușa care s-a închis între noi: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Ieși! Nu mai vreau să te văd!
Vocea Ioanei a răsunat ca un trăsnet în apartamentul mic din Drumul Taberei. Am rămas în prag, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se taie respirația. Ochii ei, altădată blânzi, mă priveau acum cu o ură pe care nu o recunoșteam.
— Ioana, te rog… nu așa…
— Ieși!
Am ieșit. Ușa s-a trântit în urma mea cu un zgomot sec, iar eu am rămas pe holul blocului, cu palmele tremurânde și lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu înțelegeam cum am ajuns aici. Eu, mama care a crescut-o singură, care a renunțat la tot pentru ea, eram acum alungată ca un străin.

Totul a început cu câteva zile înainte, când Ioana a venit acasă mai târziu decât de obicei. Am simțit că ceva nu e în regulă. Era agitată, evita să mă privească în ochi. Am încercat să vorbesc cu ea, dar răspunsurile erau scurte, reci. În seara aceea, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la facultate — era exmatriculată. M-a cuprins panica. Cum să-i spun? Cum să o ajut? Am intrat în camera ei fără să bat la ușă.

— Ce faci aici? a țipat ea.
— Ioana, trebuie să vorbim. Ce s-a întâmplat la facultate?
— Nu e treaba ta! Lasă-mă în pace!

Am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins cu brutalitate. A urmat o ceartă cum nu mai avusesem niciodată. Mi-a aruncat în față toate reproșurile adunate în ani: că sunt prea controlatoare, că nu am avut niciodată încredere în ea, că i-am sufocat libertatea. Eu plângeam și încercam să-i explic că tot ce am făcut a fost din dragoste, dar nu voia să audă nimic.

A doua zi dimineață, am încercat să-i las un mesaj pe telefon. Nu mi-a răspuns. Seara m-am dus din nou la ea acasă, sperând că s-a liniștit. Dar când am intrat, m-a întâmpinat cu aceeași răceală.

— De ce nu poți să mă lași să trăiesc viața mea? Nu vezi că mă sufoci?
— Ioana, sunt mama ta! Nu pot să stau deoparte când te văd că suferi!
— Nu sufar din cauza mea! Suferi pentru că nu poți controla totul!

Atunci a izbucnit scandalul final. Am ridicat vocea, ea a țipat și mai tare. Vecinii au început să bată în țevi. Într-un final, mi-a spus să ies și să nu mă mai întorc.

Am stat pe hol minute bune, incapabilă să mă mișc. O vecină bătrână a ieșit și m-a privit cu milă.

— Ce s-a întâmplat, doamnă Maria?
— Nimic… doar niște probleme între mamă și fiică…

Am coborât scările cu sufletul greu și m-am dus acasă la mine. Noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele frumoase din copilăria Ioanei: cum îi citeam povești înainte de culcare, cum îi făceam clătite duminica dimineața, cum o țineam de mână când îi era frică de tunete. Unde greșisem? Când se rupsese firul dintre noi?

Două zile mai târziu, am primit un mesaj de la prietena ei cea mai bună, Alina:

„Maria, Ioana e foarte rău. Poate ar trebui să vorbiți…”

M-am dus din nou la apartament. Ușa era încuiată. Am bătut încet.

— Ioana… te rog… deschide…

Nimic. Am stat acolo aproape o oră. Într-un final, am plecat.

Seara aceea am petrecut-o plângând pe canapea. M-am gândit să-i scriu o scrisoare, dar nu găseam cuvintele potrivite.

A doua zi dimineață am primit un telefon de la administratorul blocului unde stătea Ioana:

— Doamnă Maria, fiica dumneavoastră a uitat jurnalul pe hol când a ieșit aseară grăbită. L-am găsit eu și l-am pus la cutia poștală.

Am coborât imediat și l-am găsit acolo: un caiet vechi, cu copertă albastră. L-am deschis cu mâinile tremurânde. Primele pagini erau pline de desene și poezii scrise de mână — copilării nevinovate. Dar apoi am dat peste pagini pline de durere:

„Nu pot să respir lângă mama. Simt că orice fac e greșit pentru ea. Mi-e frică să-i spun adevărul despre mine… Dacă ar ști cine sunt cu adevărat, m-ar urî.”

Am citit rândurile acelea de zeci de ori. Ce adevăr ascundea Ioana? Ce nu-mi spusese niciodată? Am continuat să citesc:

„Nu pot să-i spun că nu vreau să merg la facultate doar ca să o mulțumesc pe ea. Nu pot să-i spun că iubesc pe cineva pe care ea nu l-ar accepta niciodată…”

Atunci am înțeles: Ioana trăia cu frica de a nu mă dezamăgi. Toată viața ei fusese o luptă între dorința de a fi liberă și nevoia mea de a o proteja excesiv.

M-am prăbușit pe podea cu jurnalul strâns la piept și am plâns ca un copil. Mi-am dat seama cât rău îi făcusem fără să vreau.

După câteva zile i-am scris o scrisoare sinceră:

„Ioana mea dragă,
Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut fără să-mi dau seama. Îmi pare rău că te-am sufocat cu grijile mele și că nu te-am lăsat să fii tu însăți. Te iubesc orice ai fi și orice ai face.”

Am pus scrisoarea sub ușa ei și am plecat fără să aștept nimic.

Au trecut două săptămâni până când am primit un mesaj:

„Mama… putem vorbi?”

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Ioana era palidă și obosită, dar ochii îi erau senini pentru prima dată după mult timp.

— Mama… îmi pare rău că te-am rănit.
— Și mie îmi pare rău… N-am știut cât te doare.

Am plâns amândouă acolo, printre oameni străini care ne priveau curioși.

Acum încercăm să reconstruim ce s-a rupt între noi. E greu — fiecare zi e o luptă cu orgoliile și fricile noastre vechi — dar pentru prima dată simt că suntem sincere una cu cealaltă.

Mă întreb adesea: câte mame și fiice trăiesc aceeași poveste fără să-și spună niciodată adevărul? Oare cât de mult rău facem celor dragi atunci când încercăm să-i protejăm prea mult?