Când tăcerea devine răspuns: Povestea unei dispariții

— Doru, unde te duci? am strigat din prag, cu mâinile încă ude de roua dimineții. Dar răspunsul nu a venit. Ușa era larg deschisă, iar în aer plutea mirosul cafelei pe care o făcusem cu zece minute înainte. Pe masă, bulele de abur se ridicau leneș din cana lui preferată, iar lângă ea, ziarul de sâmbătă, neatins. Am simțit atunci un gol în stomac, o presimțire ciudată, ca un fior rece care mi-a urcat pe șira spinării.

Am intrat în dormitor și am văzut șifonierul deschis, raftul cu pantofii lui gol. Pe noptieră, ceasul lui vechi ticăia monoton. M-am așezat pe marginea patului și am privit în jur: totul părea la locul lui, dar ceva lipsea. El lipsea. Am încercat să-l sun, dar telefonul lui suna în gol. Am ieșit pe stradă, am întrebat vecinii dacă l-au văzut. Nimeni nu știa nimic.

În acea zi, lumea mea s-a oprit. Doru avea 54 de ani și, de câteva luni, îl simțeam schimbat. Era mai tăcut, se retrăgea în sine, iar serile noastre liniștite deveniseră pline de tăceri apăsătoare. Îl întrebam dacă e ceva în neregulă la serviciu sau dacă îl supără ceva acasă. Mereu îmi răspundea scurt: „Nu e nimic, Lidia.” Dar ochii lui spuneau altceva.

Am sunat la poliție după două zile. Mi-au spus că adulții au dreptul să plece dacă vor, că poate are nevoie de o pauză. Dar eu știam că nu era genul să plece fără să spună nimic. Copiii noștri, Ana și Vlad, au venit acasă imediat ce au aflat. Ana plângea neîncetat, iar Vlad încerca să mă liniștească.

— Mama, poate are o criză de vârstă mijlocie… Poate s-a simțit sufocat aici…

— Sufocat? De ce? Ce am făcut greșit? am izbucnit eu.

— Nu e vina ta… Poate nici nu e vina lui… Poate viața pur și simplu…

Dar nu puteam accepta asta. În fiecare zi mă trezeam cu speranța că va suna telefonul sau că îl voi vedea intrând pe ușă cu zâmbetul lui obosit. În fiecare seară adormeam cu ochii la ușă.

Au trecut săptămâni. Prietenii au început să mă evite; nu știau ce să-mi spună. La magazin, lumea mă privea cu milă sau curiozitate. Mama mea venea zilnic să mă ajute cu treburile casei.

— Lidia, trebuie să mănânci ceva… Nu poți continua așa…

— Cum să mănânc când nu știu dacă el e bine? Dacă are nevoie de mine?

Într-o zi, am găsit un bilet vechi într-un sertar: „Nu vreau să te rănesc niciodată. Dacă aș putea fugi de mine însumi, aș face-o.” Era scrisul lui Doru. Am început să mă întreb dacă nu cumva semnele au fost mereu acolo și eu le-am ignorat.

Am început să caut răspunsuri: am vorbit cu colegii lui de la serviciu, cu prietenii din tinerețe. Unii mi-au spus că îl văzuseră abătut, alții că părea preocupat de ceva ce nu voia să împărtășească.

Într-o seară, Ana a venit la mine cu ochii roșii:

— Mama, trebuie să mergem mai departe… Poate tata nu vrea să fie găsit…

— Cum poți spune asta? E tatăl tău!

— Știu… Dar nu putem trăi doar din amintiri și speranțe…

Am simțit atunci că pierd nu doar soțul, ci și familia pe care o știam. Vlad s-a mutat la București pentru serviciu; Ana s-a retras în studii și prieteni. Eu am rămas singură într-o casă prea mare și prea tăcută.

Au trecut luni. Am început să merg la psiholog la insistențele Anei. La început nu credeam că mă poate ajuta cineva să umple golul lăsat de absența lui Doru. Dar încet-încet am început să vorbesc despre fricile mele, despre vinovăția care mă apăsa: dacă aș fi fost mai atentă? Dacă i-aș fi oferit mai mult spațiu? Dacă l-aș fi întrebat altfel?

Într-o zi am primit un plic fără expeditor. În el era o fotografie veche cu noi doi la mare și un bilet: „Îmi pare rău.” Atât. Am recunoscut scrisul lui Doru. Am plâns ore întregi ținând poza la piept.

Nu știu unde este Doru acum sau dacă se va mai întoarce vreodată. Dar am învățat că uneori oamenii pleacă nu pentru că îi alungăm noi, ci pentru că fug de propriile lor umbre. Am început să-mi reconstruiesc viața pas cu pas: am reluat serviciul la bibliotecă, am ieșit cu prietenele la cafea, am plantat flori în grădină.

Sunt zile când încă mă trezesc sperând că totul a fost doar un coșmar și că îl voi găsi în bucătărie citind ziarul. Dar sunt și zile când simt că pot respira din nou fără povara întrebărilor fără răspuns.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim lângă oameni dragi fără să știm ce se petrece cu adevărat în sufletul lor? Și cât de mult putem ierta – pe ceilalți sau pe noi înșine – pentru ceea ce nu am văzut sau nu am putut schimba?