Umbra neîncrederii: Povestea Magdei din Olt
— Magda, iar ai uitat să închizi lumina la baie! Nu știu ce-o să mă fac cu tine, mereu trebuie să repar după tine, a țipat mama din bucătărie, trântind cu putere ușa frigiderului. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, deși știam sigur că nu eu am fost ultima în baie. Dar nu conta. În casa noastră, vina era mereu a mea.
Aveam doisprezece ani când am înțeles pentru prima dată că nu sunt copilul preferat. Fratele meu, Radu, cu doi ani mai mare, primea mereu laude pentru orice fleac: „Bravo, Radu! Ce băiat deștept!” Eu, în schimb, eram invizibilă sau, mai rău, ținta tuturor frustrărilor. Tata era absent – fizic și emoțional. Pleca dimineața devreme la serviciu și se întorcea târziu, obosit și tăcut. Mama era stâlpul casei, dar și judecătorul necruțător.
Într-o zi de iarnă, când zăpada acoperea totul cu o liniște apăsătoare, am găsit pe masa din sufragerie un portofel gol. Mama a intrat val-vârtej și m-a privit cu ochii ei reci:
— Unde sunt banii? Nu-mi spune că nu știi!
Am încercat să-i explic că nu știu nimic, dar vocea mi s-a înecat în lacrimi. Radu stătea în colțul camerei, cu ochii în pământ. Nu a spus nimic. Niciodată nu spunea nimic când era vorba de mine.
— Numai tu puteai să faci una ca asta! Mereu ai fost cu capul în nori, dar să furi din casă? Asta nu pot să accept!
Am fugit în camera mea și am plâns până am adormit. A doua zi, tata a găsit banii căzuți după canapea. Nimeni nu și-a cerut scuze.
Anii au trecut, dar sentimentul de vinovăție nemeritată a rămas. La liceu, am încercat să mă fac remarcată prin note bune și implicare în activități. Dar acasă, orice reușită era umbrită de suspiciuni sau comparații cu Radu:
— Dacă tot ai luat premiul întâi, poate te apuci și tu să ajuți mai mult prin casă! Nu te mai lăuda atâta!
Într-o seară, după o ceartă aprinsă pentru că „am uitat” să cumpăr pâine (deși nu eu eram responsabilă), m-am prăbușit pe pat și am început să scriu în jurnal:
„De ce trebuie să demonstrez mereu că nu sunt vinovată? De ce nu pot fi iubită pur și simplu?”
La facultate, la București, am simțit pentru prima dată gustul libertății. Colegii mă apreciau pentru ideile mele, profesorii mă încurajau. Dar telefonul de acasă suna ca o alarmă:
— Magda, ai grijă pe unde umbli! Să nu ne faci de râs!
De fiecare dată când mergeam acasă de sărbători, tensiunea plutea în aer. Mama găsea mereu ceva de reproșat: hainele prea colorate, prietenii „dubioși”, faptul că nu sunam destul de des.
Într-o vară, când am adus-o pe Irina, colega mea de cameră, la noi la Olt, mama a privit-o cu suspiciune:
— Și părinții tăi ce fac? Aveți casă la bloc sau la curte?
Irina a zâmbit stânjenită. Eu m-am simțit din nou mică și rușinată.
După terminarea facultății, am primit o ofertă de muncă la o editură din București. Am sunat acasă plină de entuziasm:
— Mamă, am primit jobul! O să lucrez la editura aceea mare despre care ți-am povestit!
Pauză lungă la telefon.
— Și cât o să câștigi? Sper că nu te-ai dus acolo doar ca să pierzi vremea printre cărți!
Am simțit cum entuziasmul mi se scurge printre degete.
Anii au trecut. M-am mutat cu chirie într-o garsonieră micuță. Am început să ies cu Vlad, un băiat blând și atent. Pentru prima dată cineva mă asculta fără să mă judece.
— Magda, tu nu vezi cât ești de specială? De ce te îndoiești mereu de tine?
Nu știam ce să-i răspund. Îndoiala era ca o a doua piele.
Când i-am spus mamei despre Vlad, reacția ei a fost previzibilă:
— Ai grijă să nu te păcălească! Bărbații ăștia din București nu sunt ca ai noștri!
Am încercat să-i explic că Vlad e altfel, dar nu m-a ascultat niciodată până la capăt.
Într-o zi, Vlad m-a cerut în căsătorie. Am spus „da” printre lacrimi de fericire și teamă. Cum avea să reacționeze familia mea? Când le-am dat vestea acasă, mama a început să plângă:
— Nu pot să cred că pleci de tot! După tot ce-am făcut pentru tine…
Radu s-a uitat la mine cu un zâmbet ironic:
— Să vedem cât o să te țină fericirea asta!
Nunta a fost simplă. Mama a venit fără tragere de inimă și s-a plâns toată seara că „nu e ca la noi acasă”. Tata a stat retras într-un colț.
După nuntă, am încercat să păstrez legătura cu familia. Sunam des, trimiteam poze cu nepoata lor – Maria – dar răspunsurile erau reci sau pline de reproșuri mascate:
— Copilul e cam slab… Nu-i dai destul să mănânce?
Într-o iarnă grea, mama s-a îmbolnăvit grav. Am lăsat totul baltă și am venit acasă să o îngrijesc. Zile întregi am stat lângă patul ei, i-am făcut ceaiuri și i-am citit din cărțile mele preferate. Într-o noapte, când febra îi mai scăzuse puțin, m-a prins de mână:
— Magda… poate n-am fost cea mai bună mamă… Dar mi-a fost frică mereu că o să mă părăsești…
Am plâns împreună atunci pentru prima dată.
Acum locuiesc tot la București. Maria merge la școală și mă întreabă uneori:
— Mami, tu ai fost fericită când erai mică?
Nu știu ce să-i răspund. Poate că fericirea vine abia atunci când încetăm să mai demonstrăm ceva cuiva.
Oare chiar putem rupe vreodată lanțul neîncrederii moștenite din familie? Sau suntem condamnați să purtăm mereu vina pe care alții ne-au pus-o pe umeri?