„Nu vreau să fiu mamă!” – Mărturisirea fiicei mele care a zguduit temeliile familiei noastre

„Nu vreau să fiu mamă! Vreau să trăiesc, să mă distrez, să fiu liberă!” – cuvintele astea mi-au răsunat în urechi ca un ecou dureros, în timp ce Ilinca, fiica mea de șaptesprezece ani, stătea în fața mea cu ochii roșii de plâns. Era o seară de noiembrie, ploaia bătea în geamuri, iar eu tocmai terminasem de pus masa. Nici nu apucasem să mă așez, că ea a intrat val-vârtej în bucătărie, cu telefonul strâns în mână și obrajii scăldați în lacrimi.

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva… Nu mai pot! Nu mai pot să țin în mine!

Simțeam cum mi se strânge stomacul. Am lăsat farfuria pe masă și m-am apropiat de ea. M-am gândit la toate prostiile pe care le-ar putea face un adolescent, dar niciodată nu m-am gândit la asta.

— Sunt însărcinată. Dar nu vreau copilul ăsta! Nu vreau să fiu mamă! Eu nici nu știu dacă-l iubesc pe Vlad…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am încercat să-mi păstrez calmul, dar vocea mi-a tremurat:

— Ilinca… Cum s-a întâmplat asta? De ce nu mi-ai spus nimic până acum?

— Mi-a fost frică! Mi-a fost rușine… Și nu știu ce să fac! Toată lumea o să mă judece… Tata o să mă omoare!

Am tras-o lângă mine și am îmbrățișat-o. Simțeam că trebuie să fiu tare pentru ea, dar în sufletul meu era furtună. Mii de gânduri îmi treceau prin minte: ce va zice lumea? Ce va spune soțul meu, Doru? Ce va face Ilinca? Cum o voi putea ajuta?

Seara aceea a fost începutul unui coșmar care avea să ne schimbe pe toți. Când i-am spus lui Doru, a izbucnit:

— Nu se poate! Fata mea? La șaptesprezece ani? Cum ai putut, Ilinca? Cum ai putut să ne faci una ca asta?

Ilinca a fugit plângând în cameră. Eu am rămas cu Doru în bucătărie, încercând să-l liniștesc.

— Doru, nu ajutăm cu nimic dacă țipăm la ea. Trebuie să fim alături de Ilinca, orice ar decide.

— Să fim alături? Să fim alături de ce? Să o lăsăm să avorteze? Sau să nască și să-și rateze viața?

Nu aveam răspunsuri. În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie. Doru voia ca Ilinca să păstreze copilul – „E sânge din sângele nostru!”, spunea el. Eu simțeam că trebuie să-i respect alegerea, dar mă durea gândul că poate va regreta toată viața.

Bunica Ilincăi, mama mea, a venit într-o zi cu plăcinte calde și sfaturi vechi:

— Pe vremea mea nu exista „nu vreau copil”. Îl făceai și gata! Așa e datul firii.

Ilinca nu mai ieșea din cameră. Prietenele ei au aflat și au început să o evite. Vlad, băiatul cu care rămăsese însărcinată, era la fel de speriat ca ea. Mama lui Vlad a venit la noi acasă:

— Nu putem forța copiii ăștia să fie părinți dacă nu vor! Dar nici nu putem face ca și cum n-ar fi nimic…

Într-o noapte, am intrat la Ilinca în cameră. Stătea pe pat, cu ochii pierduți în tavan.

— Mamă… dacă fac avort, o să mă urăști?

M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână.

— Nu te voi urî niciodată. Ești copilul meu și te iubesc orice ai decide. Dar trebuie să fii sigură că decizia e a ta, nu a mea sau a tatălui tău sau a altcuiva.

A doua zi am mers împreună la un psiholog. Acolo am aflat cât de greu îi este Ilincăi să se simtă acceptată și iubită fără condiții. Cât de mult o apasă presiunea socială și rușinea.

— Toată lumea mă vede ca pe o ratată… Ca pe una care nu e bună de nimic!

— Nu ești ratată, Ilinca! Ești doar un om care trece printr-un moment greu.

Au urmat zile de discuții aprinse cu Doru. El nu putea accepta ideea unui avort.

— O să regrete toată viața! O să-i pese cândva!

— Poate… Dar dacă nu e pregătită? Dacă o forțăm și ajunge să ne urască?

Într-o dimineață, Ilinca a venit la noi cu ochii umflați de nesomn:

— Am decis. Nu pot să fiu mamă acum. Nu vreau copilul ăsta. Vreau să termin liceul, vreau să merg la facultate… Poate într-o zi voi vrea copii. Dar nu acum!

Doru a ieșit din cameră trântind ușa. Eu am rămas cu Ilinca și am plâns amândouă.

A urmat o perioadă grea: programări la medic, discuții cu psihologul, priviri acuzatoare din partea rudelor și vecinilor. Am simțit pe pielea mea cât de greu e să fii mamă când trebuie să-ți lași copilul să aleagă ceva ce tu nu poți accepta ușor.

După intervenție, Ilinca s-a închis în ea pentru o vreme. Dar încet-încet a început să revină la viață: a ieșit cu prietenele, a început din nou să râdă, să viseze la viitor.

Doru încă poartă povara deciziei ei. Încercăm să ne vindecăm împreună, dar uneori simt că rana asta va rămâne mereu între noi.

M-am întrebat adesea: unde se termină datoria de părinte și unde începe libertatea copilului tău? Oare am făcut bine că am susținut-o pe Ilinca? Sau ar fi trebuit să lupt mai mult pentru viața acelui copil nenăscut?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că tot ce putem face e să iubim necondiționat și să sperăm că timpul va vindeca ceea ce azi pare imposibil de iertat.

„Oare câte mame trec prin asta fără să spună nimănui? Oare cât curaj îți trebuie ca să-ți lași copilul să-și trăiască propriile greșeli?”