Când lumea mea s-a prăbușit într-o după-amiază de marți

— Nu mai pot, Irina. Vreau să divorțăm.

Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică, cu miros de ciorbă și pâine proaspătă. Era marți, ora 17:30. Fetița noastră, Ana, desena la masa din colț, iar eu tocmai scoteam puiul din cuptor. Am simțit cum tot aerul din cameră dispare. Am rămas cu tava în mâini, uitându-mă la el ca la un străin.

— Ce-ai spus? am întrebat încet, de parcă dacă rosteam cuvintele mai încet, nu ar fi fost adevărate.

— Nu mai merge, Irina. Nu mai simt nimic. M-am săturat să mă prefac. Am nevoie de altceva. Vreau să divorțăm.

Ana s-a uitat la noi speriată. Am încercat să zâmbesc, dar buzele mi s-au strâns într-o grimasă. M-am întors spre aragaz, ca să nu-mi vadă lacrimile. În minte mi-au răsunat vorbele mamei mele: „Ai grijă, Irina, oamenii nu sunt mereu ceea ce par. Să nu te pierzi pe tine pentru nimeni.”

Ani de zile am crezut că mama exagerează. Că Radu e altfel. Că noi suntem altfel. Ne-am cunoscut la facultate, la Iași. El era băiatul tăcut din spate, eu fata care râdea mereu prea tare. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică, am împărțit nopți de sesiune și visuri despre viitor. Când a venit Ana pe lume, am crezut că suntem invincibili.

Dar viața nu e ca în filmele romantice. Radu a început să stea tot mai mult la serviciu. Eu am rămas acasă cu Ana, cu facturile și grijile zilnice. El venea târziu, obosit și tăcut. Eu încercam să-l fac să râd, să-i povestesc despre Ana, despre vecini, despre orice. Dar între noi se lățea o liniște apăsătoare.

— E cineva? am întrebat într-o seară, după ce Ana adormise.

— Nu e nimeni, Irina. Pur și simplu nu mai pot.

Dar știam că minte. Simțeam asta în felul în care își verifica telefonul pe ascuns sau în privirea lui absentă când mă uitam la el.

În ziua aceea de marți, după ce a plecat trântind ușa, am sunat-o pe mama.

— Mamă… Radu vrea să divorțăm.

A tăcut o clipă.

— Știam că o să vină ziua asta, Irina. Dar tu? Tu ce vrei?

Nu știam ce vreau. Voiam doar să nu doară atât de tare.

Seara am stat pe marginea patului Anei și am privit-o cum doarme. M-am gândit la toate momentele în care am pus familia pe primul loc: când am refuzat un job mai bun ca să fiu aproape de casă; când am renunțat la ieșirile cu prietenele pentru că Radu era obosit; când am tăcut ca să nu-l supăr.

A doua zi dimineață, Radu s-a întors să-și ia câteva haine.

— O să vorbim cu Ana împreună? a întrebat el, evitându-mi privirea.

— Ce să-i spunem? Că tata nu ne mai vrea?

— Nu e așa…

— Ba e exact așa!

A ridicat mâinile neputincios și a ieșit din cameră. Ana s-a trezit și m-a întrebat unde e tata. I-am spus că are mult de lucru și va veni mai târziu. Am mințit-o pentru că nu știam cum să-i spun adevărul fără să-i frâng inima.

Zilele au trecut greu. Prietenele mă sunau și încercau să mă încurajeze:

— Lasă-l, Irina! Meriți mai mult!

Dar eu nu voiam „mai mult”. Voiam doar familia mea înapoi.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, am găsit curajul să-i citesc mesajele lui Radu de pe laptopul lăsat deschis. Era o femeie – Simona – colega lui de la birou. Mesaje dulci, promisiuni de viitor, planuri de vacanță împreună.

Am simțit cum furia îmi urcă în piept ca un foc nestins. Am vrut să-i scriu Simonei ceva urât sau să-l sun pe Radu și să țip la el. Dar m-am oprit. M-am uitat în oglindă și m-am întrebat: „Cine sunt eu acum?”

Mama a venit la mine într-o duminică dimineață.

— Irina, tu ai uitat cine ești. Ai uitat cât ai visat când erai mică? Ai uitat cât ai luptat ca să ajungi aici?

Am izbucnit în plâns.

— Mamă, dacă pleacă Radu… ce fac eu singură cu Ana?

— O crești cu dragoste și demnitate! Și te regăsești pe tine!

În următoarele săptămâni am început să mă schimb. Am ieșit cu Ana în parc, am mers la film, am început un curs online de design grafic – pasiunea mea din liceu. Am vorbit cu un avocat și am stabilit detaliile divorțului. Radu venea uneori s-o vadă pe Ana și părea jenat de fiecare dată când mă întâlnea.

Într-o seară, după ce Ana s-a dus la culcare, Radu m-a întrebat:

— Chiar nu vrei să mai încercăm?

L-am privit lung.

— Acum vrei? După ce ai găsit „altceva”? După ce m-ai mințit luni întregi?

A tăcut rușinat.

— Irina… îmi pare rău…

— Și mie îmi pare rău… pentru tot ce-am pierdut din mine încercând să te țin lângă mine.

Am semnat actele de divorț într-o zi ploioasă de aprilie. Am plâns când am ieșit din biroul notarului, dar lacrimile au fost altfel – nu doar de durere, ci și de ușurare.

Acum sunt doar eu și Ana. Învățăm împreună cum e viața fără Radu. Încerc să fiu puternică pentru ea și pentru mine. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că n-am luptat mai mult pentru familie sau dacă n-ar fi trebuit să plec eu prima dată când am simțit că mă pierd pe mine însămi.

Oare câte femei trăiesc ani întregi într-o relație care le topește sufletul puțin câte puțin? Oare câți dintre noi alegem liniștea falsă în locul adevărului dureros? Ați trecut vreodată printr-un moment în care a trebuit să vă alegeți pe voi înșivă?