Între două lumi: O cafea cu fosta soacră

— Maria, vino la mine azi. Fac o cafea bună, ca pe vremuri. Mi-e dor de tine, să știi.

Vocea Elenei răsuna în telefon cu o căldură pe care nu o mai simțisem de ani buni. M-am uitat la ecran, neîncrezătoare. Era fosta mea soacră, femeia care mă privise cu răceală la despărțirea de Vlad, fiul ei. De atunci, nu mai vorbisem decât strictul necesar, la aniversările nepoatei mele, Ilinca. Și totuși, acum mă invita la cafea. M-am întrebat dacă nu cumva era o capcană sau doar un gest de politețe forțată de singurătate.

Am acceptat. Poate din curiozitate, poate dintr-o nevoie ascunsă de a închide cercul durerii care mă bântuia de atâta timp. Am pornit spre apartamentul ei din cartierul Drumul Taberei, cu inima strânsă și gândurile răvășite.

Când am ajuns, Elena m-a întâmpinat cu un zâmbet timid. În bucătăria mică mirosea a cafea proaspăt măcinată și a cozonac. Pe masă era o față de masă brodată, aceeași pe care o folosea la sărbători.

— Mă bucur că ai venit, Maria. Știu că nu ți-a fost ușor.

Am dat din cap și m-am așezat stingheră pe scaunul de lângă geam. Ploua mărunt afară, iar picăturile băteau ritmic în sticlă.

— De ce m-ai chemat? am întrebat direct, fără să-mi pot ascunde suspiciunea.

Elena a oftat adânc și a privit în ceașca ei.

— Pentru că mi-e dor de tine. Și pentru că am greșit mult față de tine. Știi… după ce ați divorțat tu și Vlad, am simțit că pierd nu doar o noră, ci și o fiică. Dar eram prea mândră să recunosc.

M-am uitat la ea lung. Nu mă așteptam la atâta sinceritate. În mintea mea încă răsunau reproșurile ei din ziua în care am plecat din casa lor: „Ai distrus familia! Nu te mai vreau aici!”

— Știi ce e cel mai greu? a continuat ea. Să stai singură într-o casă plină de amintiri și să-ți dai seama că ai alungat oamenii care ți-au fost dragi. Vlad nu mai vine decât rar, Ilinca crește și nu mă mai caută ca înainte… Iar eu… eu am rămas cu tăcerile mele.

Am simțit un nod în gât. Și eu eram singură. După divorț, prietenii s-au împuținat, rudele au început să mă evite. Toți aveau impresia că vina era a mea pentru că nu am „ținut familia unită”. Nimeni nu știa cât am suferit lângă Vlad, cât de mult m-a durut indiferența lui și lipsa lui de implicare.

— Știi… nici eu nu sunt fără vină, am spus încet. Poate că ar fi trebuit să lupt mai mult pentru noi. Dar eram prea obosită… și prea rănită.

Elena s-a ridicat și mi-a pus mâna peste a mea.

— Maria, eu te-am judecat greșit. Am vrut mereu ca Vlad să fie fericit și am crezut că tu ești cheia fericirii lui. Dar nu m-am gândit niciodată la tine ca la un om cu nevoi și vise proprii.

Am început să plâng fără să vreau. Toate cuvintele nespuse, toate durerile adunate au ieșit la suprafață ca un val.

— Îmi pare rău… pentru tot ce ți-am spus atunci… pentru cum te-am tratat…

Am stat așa câteva minute bune, în tăcere. Doar ploaia se auzea afară.

— Maria, știi ce mă doare cel mai tare? Că nu pot da timpul înapoi. Că am pierdut ani prețioși cu orgolii prostești. Acum sunt bătrână și realizez cât de mult contează oamenii pe care îi ai aproape.

Am zâmbit trist.

— Și eu am pierdut multe, Elena. Dar poate nu e prea târziu să reparăm ceva…

A zâmbit și ea, cu ochii umezi.

— Vrei să rămâi la prânz? Fac supa ta preferată cu găluște…

Am râs printre lacrimi.

— Cum să refuz?

În timp ce pregătea masa, am început să povestim despre Ilinca, despre copilăria lui Vlad, despre vremurile când eram toți împreună la masă duminica. Am simțit cum o parte din sufletul meu se vindecă încet-încet.

La plecare, Elena m-a îmbrățișat strâns.

— Promiți că mai vii?

— Promit.

Pe drum spre casă m-am gândit cât de mult ne pot schimba anii și cât de greu e să recunoaștem greșelile față de cei dragi. Oare câți dintre noi avem curajul să cerem iertare? Și câți suntem dispuși să iertăm cu adevărat?