Glasul uitat: Povestea unei vieți între visuri și tăcere

— Bunico, de ce nu cânți niciodată cu mine? mă întreabă Ilinca, în timp ce-și aranjează părul blond într-o coadă rebelă, pregătită să apese din nou pe clapele pianului vechi din sufragerie.

Mă opresc din așezat masa și simt cum inima mi se strânge. Oare să-i spun? Oare să-i povestesc despre serile în care visam să fiu pe scenă, cu lumina reflectoarelor pe chipul meu și aplauzele curgând peste mine ca o ploaie caldă?

— Nu știu, draga mea. Poate că nu mai am vocea de altădată, îi răspund, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

Ilinca ridică din umeri și începe să cânte singură. Vocea ei e limpede, curată, fără griji. O ascult și mă întorc cu gândul în urmă, la anii ’70, când eram doar o fată cu vise mari într-un sat mic din Moldova. Atunci, tata îmi spunea mereu:

— Maria, muzica e pentru cei care nu au altceva de făcut. Tu trebuie să înveți carte, să ajungi cineva!

Dar eu nu voiam decât să cânt. Îmi amintesc cum mă strecuram seara în șura bunicilor, unde ecoul era perfect, și cântam până când stelele se aprindeau pe cer. Visam la festivaluri, la concursuri, la un public care să mă asculte cu sufletul la gură.

Totul s-a schimbat când mama s-a îmbolnăvit. Aveam doar șaptesprezece ani și a trebuit să renunț la liceu ca să am grijă de frații mei mai mici. Tata era mereu plecat cu munca, iar eu am devenit stâlpul casei. Muzica a rămas undeva în urmă, ca o fotografie veche uitată într-un sertar.

Anii au trecut repede. M-am măritat cu Ion, un om bun, dar pragmatic. El nu a înțeles niciodată de ce mă uitam cu jind la televizor când erau emisiuni muzicale.

— Maria, ai copii de crescut! Ce-ți mai arde de cântat? îmi spunea el râzând.

Am crescut doi copii: Radu și Ana. Le-am dat tot ce am putut: mâncare caldă, haine curate, povești la culcare. Dar niciodată nu le-am spus despre visul meu. Mi-a fost teamă să nu-i dezamăgesc sau să creadă că nu sunt mulțumită cu viața noastră simplă.

Acum, când Ilinca vine la mine și vrea să cânte împreună, simt că rana aceea veche se deschide din nou. Oare am făcut bine că am tăcut atâția ani? Oare sacrificiul meu a avut vreun rost?

Într-o seară, după ce Ilinca adoarme pe canapea cu capul pe genunchii mei, fiica mea Ana intră în sufragerie. Se uită la mine lung și spune:

— Mamă, știi că Ilinca vrea să meargă la Școala Populară de Arte? Eu nu sunt sigură că e o idee bună. E greu cu muzica în România…

Simt cum mi se strânge stomacul. Aș vrea să-i spun Anei că nu trebuie să-și taie aripile copilului doar pentru că drumul e greu. Dar cuvintele nu-mi ies din gură. Mă uit la Ilinca și văd în ea tot ce am pierdut eu.

— Las-o să încerce, Ana. Poate ea va reuși acolo unde noi n-am avut curaj sau noroc…

Ana oftează și dă din cap a neîncredere.

— Tu ai avut vreodată vreun vis pe care nu l-ai urmat? mă întreabă ea brusc.

Rămân mută. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. În loc de răspuns, îi mângâi părul Ilincăi și simt lacrimile cum îmi curg pe obraji.

În zilele următoare, Ilinca insistă să cântăm împreună. Într-o după-amiază ploioasă, cedez și îi spun:

— Hai să încercăm ceva vechi, din tinerețea mea.

Cântăm împreună „Ciobănaș cu trei sute de oi”. Vocea mea e stinsă, dar Ilinca mă privește cu ochii mari și zâmbește larg.

— Bunico, ai o voce minunată! De ce nu mi-ai spus niciodată că știi să cânți așa?

O privesc lung și simt cum mi se rupe sufletul.

— Uneori oamenii uită cine sunt ca să-i facă fericiți pe ceilalți…

Ilinca mă ia de mână și spune:

— Eu vreau să știu totul despre tine! Să nu mai taci niciodată!

În acea clipă simt că povara anilor se ridică puțin de pe umerii mei. Poate că nu e prea târziu să-mi spun povestea. Poate că vocea mea nu e chiar atât de uitată.

Mă întreb: câți dintre noi ne-am ascuns visele sub preșul grijilor zilnice? Câți am ales tăcerea în locul pasiunii? Și oare nu merităm toți o a doua șansă la fericire?