Trei frați, trei destine, o singură zi: Povestea unei nunți care a schimbat totul

— Nu pot să cred că facem asta, șopti Irina, în timp ce își aranja voalul în oglinda veche din camera bunicii. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi erau umezi. Eu, Radu, fratele mijlociu, stăteam sprijinit de tocul ușii, cu papionul strâmb și inima cât un purice. Pe hol, Vlad, fratele nostru mai mare, se certa deja cu tata despre cine va intra primul în biserică.

— Ești sigur că vrei să faci asta? mă întrebă Irina, privindu-mă direct în ochi. — Sau doar te lași dus de valul ăsta nebunesc?

N-am răspuns. În mintea mea era haos. Totul pornise ca o glumă la masa de Crăciun, când mama, cu ochii sclipind de speranță, spusese: „Ce-ar fi să vă faceți nunta toți odată? Să nu mai cheltuim banii pe trei petreceri!” Am râs atunci, dar ideea a prins rădăcini. Și uite-ne acum, trei frați — Vlad cu Andreea, Irina cu Paul și eu cu Ana — pregătiți să ne legăm viețile în aceeași zi, sub privirile a peste 800 de oameni din tot satul și împrejurimi.

Dar nimeni nu știa ce se ascunde sub zâmbetele noastre. Vlad și Andreea se certau de luni bune pe tema mutatului la oraș. Irina era măcinată de îndoieli, iar eu… eu nu eram sigur că Ana mă iubește cu adevărat sau doar că vrea să scape de presiunea părinților ei.

În curte, larma era de nedescris. Mesele erau pline cu sarmale, fripturi și prăjituri făcute de mătuși și vecine. Copiii alergau printre scaune, iar lăutarii încercau să-și acordeze instrumentele peste zgomotul general. Tata dădea indicații tuturor, iar mama plângea de emoție.

— Radu, vino repede! strigă Vlad. Preotul vrea să vorbească cu noi!

Am intrat în biserica mică din sat, unde lumina pătrundea prin vitralii colorate. Preotul ne-a privit lung.

— Sunteți siguri că vreți să faceți pasul acesta împreună? O nuntă comună e frumoasă, dar fiecare suflet are povestea lui…

Vlad a râs tare:

— Părinte, noi suntem uniți! Ce poate merge prost?

Irina a oftat adânc. Eu am simțit un nod în gât.

Slujba a trecut ca prin vis. Când am ieșit din biserică, invitații ne-au întâmpinat cu aplauze și flori. Dar în sufletul meu era o liniște apăsătoare.

La restaurant, totul părea desprins dintr-un film: mese lungi, fețe de masă albe, flori peste tot. Lumea dansa, râdea și ciocnea pahare. Dar la masa noastră domnea tăcerea.

— Radu, trebuie să vorbim, mi-a spus Ana încet.

Am ieșit afară, sub lumina felinarelor improvizate.

— Nu știu dacă sunt pregătită pentru asta… Nu vreau să te rănesc, dar simt că nu e momentul nostru. Totul a fost prea repede…

M-am uitat la ea și am văzut frica din ochii ei. Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

— Atunci de ce ai acceptat? am întrebat cu voce stinsă.

— Pentru că toată lumea aștepta asta de la mine… De la noi…

În acel moment am realizat cât de mult ne lăsasem conduși de dorințele altora. Nunta nu mai era despre noi, ci despre familie, tradiție și aparențe.

În salon, Vlad țipa la Andreea:

— Dacă nu vrei să vii cu mine la București, rămâi aici! Eu nu mai pot!

Andreea plângea în hohote. Irina stătea singură la masă, jucându-se absent cu verigheta.

M-am întors în sală și am luat microfonul. Muzica s-a oprit brusc.

— Vreau să spun ceva…

Toată lumea s-a uitat la mine surprinsă.

— Azi trebuia să fie cea mai fericită zi din viața noastră. Dar adevărul e că am uitat să ne ascultăm inimile. Ne-am lăsat duși de valul tradiției și al așteptărilor voastre. Poate că nu suntem pregătiți pentru pasul ăsta… Poate că trebuie să avem curajul să spunem „nu”, chiar dacă doare.

O liniște apăsătoare s-a lăsat peste sală. Mama a început să plângă în hohote. Tata s-a ridicat furios:

— Ne faci de râs în fața satului! Cum poți să spui așa ceva?

Dar nu mai conta. Pentru prima dată simțeam că respir liber.

Vlad s-a ridicat și el:

— Radu are dreptate. Eu nu vreau să-mi pierd fratele sau soția doar ca să mulțumesc pe toată lumea!

Irina a venit lângă noi:

— Și eu simt la fel…

A fost haos. Unii invitați au plecat supărați, alții au rămas să ne susțină. Dar pentru noi a fost începutul unei eliberări.

În noaptea aceea am stat toți trei pe banca din fața casei bunicilor și am vorbit până dimineața despre ce vrem cu adevărat de la viață.

Astăzi, privind înapoi, știu că acea zi ne-a schimbat pentru totdeauna. Poate că am dezamăgit pe unii, dar am avut curajul să fim sinceri cu noi înșine.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu-i supărăm? Câte decizii luăm din frică sau din dorința de a fi acceptați? Voi ce ați fi făcut în locul meu?