Douăzeci de ani de minciuni: Viața mea după ce am aflat adevărul despre soțul meu

— Nu știu cine sunteți, dar trebuie să vorbim. E urgent. Vocea de la capătul firului tremura, iar eu, cu telefonul strâns în palmă, simțeam cum inima mi se oprește pentru o clipă. Era o seară obișnuită de joi, copiii terminaseră temele, iar Radu, soțul meu de douăzeci de ani, era „la serviciu”, ca de obicei. Dar cuvintele acelei femei necunoscute aveau să-mi schimbe viața pentru totdeauna.

— Despre ce e vorba? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Despre Radu. Soțul dumneavoastră… sau poate ar trebui să spun și al meu?

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din obraji. Am închis ochii și am tras aer adânc în piept. Nu, nu era posibil. Radu era mereu prezent, grijuliu, atent cu copiii, cu mine. Sau cel puțin așa credeam.

— Vă rog să nu închideți. Trebuie să știți adevărul. Radu are o familie cu mine, la Pitești. Avem o fată de șaptesprezece ani. Mi-a spus că e divorțat de mult timp…

Telefonul mi-a căzut din mână. Am rămas nemișcată, cu ochii pierduți în tavanul alb al sufrageriei. În mintea mea se derulau scene din ultimii douăzeci de ani: vacanțe la mare, aniversări, serile liniștite când îl așteptam să vină acasă târziu, mereu cu scuze legate de serviciu sau drumuri la București.

Când a intrat pe ușă, l-am privit ca pe un străin.

— Ce s-a întâmplat? De ce te uiți așa la mine? a întrebat el, lăsând geanta jos.

— Cine e Irina? am spus încet, aproape șoptit.

A înghețat. Pentru prima dată în douăzeci de ani nu a avut niciun răspuns pregătit. Am văzut cum i se schimbă fața, cum ochii îi devin goi și triști.

— Te rog… lasă-mă să-ți explic…

— Douăzeci de ani, Radu! Douăzeci de ani de minciuni! Cum ai putut?

Copiii au apărut în pragul ușii, speriați de tonul ridicat al vocii mele. Am încercat să mă adun, dar lacrimile curgeau fără oprire.

— Mama, ce s-a întâmplat? a întrebat Andreea, fiica noastră cea mare.

— Nimic, iubita mea. Mergeți în cameră, vă rog.

Radu a încercat să mă ia de mână, dar m-am tras înapoi ca și cum m-ar fi ars.

— Cum ai putut să ne faci asta? Să trăiești două vieți? Să ai un copil cu altcineva?

A început să plângă. Niciodată nu l-am văzut atât de mic, atât de lipsit de apărare.

— Nu am vrut să vă rănesc pe niciuna dintre voi… Totul a început ca o greșeală… apoi nu am mai știut cum să ies…

— O greșeală? Douăzeci de ani nu sunt o greșeală! Sunt o alegere!

Am petrecut noaptea aceea pe canapea, cu ochii roșii și inima sfâșiată. Dimineața am sunat-o pe Irina. Am vorbit ore întregi. Era la fel de rănită ca mine. Și ea fusese mințită, și ea își construise viața pe promisiunile lui Radu.

În zilele care au urmat, totul s-a destrămat: copiii au aflat adevărul și nu mai vorbeau cu el; părinții mei m-au certat că „nu am fost destul de atentă”, ca și cum vina ar fi fost a mea; prietenii au început să mă evite, rușinați sau poate doar incomodați de drama mea.

Radu venea zilnic să-și vadă copiii, dar nu mai era primit decât pe hol. Îl priveam cum îmbătrânește dintr-o dată, cum se micșorează sub povara propriilor alegeri.

Într-o zi, Andreea a izbucnit:

— De ce nu ne-ai spus nimic? Cum ai putut să-l lași să ne mintă atâta timp?

Nu aveam răspunsuri. M-am simțit vinovată că nu am văzut semnele: telefoanele date pe furiș, weekendurile „de lucru”, cadourile cumpărate pe fugă.

Am început să merg la psiholog. Aveam nevoie să mă regăsesc printre ruinele unei vieți care nu-mi mai aparținea. Am descoperit că nu eram singura: la grupul de sprijin erau alte femei ca mine — trădate, rănite, dar hotărâte să meargă mai departe.

Irina și cu mine am devenit apropiate. Ne unea aceeași durere și aceeași dorință de a ne proteja copiii. Am decis împreună să nu-l lăsăm pe Radu să ne dezbine familiile și să ne creștem copiii fără ură.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă trezesc uneori noaptea și mă întreb dacă totul a fost doar un coșmar. Dar apoi îmi văd copiii zâmbind și știu că trebuie să merg mai departe.

M-am angajat din nou, mi-am făcut prieteni noi și am început să scriu despre povestea mea. Poate că nu voi mai avea niciodată încredere deplină într-un bărbat, dar am învățat că pot avea încredere în mine.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași dramă în tăcere? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem adevărul și să ne recâștigăm viața?