Dincolo de Ușile Închise: Adevărul de la Petrecerile de Firmă

— Ioana, nu insista, ți-am spus că nu e pentru parteneri! vocea lui Vlad răsuna tăios prin bucătărie, în timp ce-și încheia cravata cu mișcări nervoase. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Era a treia oară când îl întrebam dacă pot merge cu el la petrecerea de Crăciun de la firmă. Mereu același răspuns: „Nu e pentru soții sau soții, doar angajații.”

Dar ceva nu se lega. Colega mea, Mirela, al cărei soț lucra la aceeași firmă cu Vlad, postase pe Facebook o poză de anul trecut: ea și soțul ei, zâmbind larg la o masă festivă, cu logo-ul firmei în spate. Am simțit cum mă ia cu frig pe șira spinării. Am șters repede poza din fața ochilor, ca și cum aș fi putut șterge și îndoiala care creștea în mine.

În seara aceea, Vlad a venit târziu acasă. Mirosul de parfum străin și râsetele care îi răsunau încă în glas m-au făcut să mă simt invizibilă. S-a trântit pe canapea și a deschis televizorul, evitându-mi privirea.

— Cum a fost? am întrebat încet.

— Ca de obicei. Nimic special.

Am vrut să-i spun ce am văzut la Mirela, dar m-am oprit. Ceva din mine încă spera că există o explicație logică. Poate că nu toți partenerii erau invitați. Poate că Vlad avea motivele lui.

A doua zi, la cafea cu Mirela, n-am mai rezistat:

— Spune-mi sincer, la petrecerea de firmă pot veni și soțiile?

Mirela s-a uitat lung la mine, apoi a oftat:

— Ioana… toată lumea vine cu cine vrea. E chiar ciudat să vii singur.

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am ridicat brusc și am plecat fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă, gândurile mi se învârteau haotic: De ce m-a mințit Vlad? Ce ascunde? O altă femeie? Rușine? Sau pur și simplu nu mă vrea acolo?

Seara l-am așteptat pe Vlad cu inima cât un purice. Când a intrat pe ușă, i-am aruncat privirea aceea pe care doar femeile trădate o știu.

— De ce m-ai mințit?

A ezitat o clipă, apoi a încercat să râdă:

— Despre ce vorbești?

— Despre petrecerea de firmă! Mirela mi-a spus adevărul. Toți vin cu partenerii lor. Doar eu nu sunt niciodată acolo. De ce?

Vlad a tăcut mult timp. Apoi s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră.

— Nu am vrut să te rănesc… Nu știu cum să-ți spun… E greu la muncă, Ioana. Toți colegii mei au neveste frumoase, elegante… Eu… nu voiam să te pun în situația să fii comparată sau judecată.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Să nu fiu destul de bună pentru el? Să-i fie rușine cu mine?

— Deci nu m-ai vrut acolo pentru că ți-e rușine cu mine? am șoptit printre lacrimi.

— Nu e vorba de rușine! Doar că… tu nu te simți bine la astfel de evenimente. Știi cât urai nunțile și botezurile…

— Dar nu m-ai întrebat niciodată dacă vreau sau nu! Ai decis tu pentru mine!

A urmat o ceartă cumplită. Am urlat amândoi, ne-am aruncat reproșuri vechi și noi. Vlad a ieșit trântind ușa, iar eu am rămas singură în bucătărie, cu fața în palme.

Zilele următoare au fost un chin. Ne evitam ca doi străini sub același acoperiș. Mama m-a sunat să mă întrebe dacă suntem bine; i-am spus că da, dar vocea mea tremura.

Într-o seară, după ce fetița noastră, Ilinca, a adormit, Vlad s-a apropiat timid:

— Ioana… îmi pare rău. Am greșit. N-am vrut să te rănesc. Dar nici nu știu cum să repar…

L-am privit lung. Îl iubeam încă, dar rana era adâncă.

— Poate ar trebui să mergem la un consilier de cuplu… am spus încet.

Vlad a dat din cap obosit:

— Dacă asta ne ajută să fim din nou noi…

Am început terapia împreună. Am descoperit cât de multe lucruri nespuse se adunaseră între noi: frustrări mici, complexe vechi, temeri neîmpărtășite. Vlad mi-a mărturisit că mereu s-a simțit inferior colegilor lui și că îi era teamă să nu fiu judecată pentru simplitatea noastră.

Eu i-am spus cât de mult m-a durut excluderea asta sistematică și cât de singură m-am simțit în propria mea familie.

Au trecut luni până când am reușit să ne privim din nou cu dragoste și încredere. Anul următor am mers împreună la petrecerea de firmă. Am purtat o rochie simplă, dar m-am simțit frumoasă pentru că eram lângă omul meu.

Dar uneori mă întreb: câte familii se destramă din cauza unor minciuni mici care cresc ca buruienile? Oare sinceritatea doare mai tare decât tăcerea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?