Firul nevăzut: Prietenia mea pusă la încercare în umbra maternității

— Ioana, nu pot să vin diseară. Mihai are febră, iar Vlad nu vrea să doarmă decât cu mine. Poate altădată, bine?

Vocea Ralucăi răsuna stins în telefon, iar eu am rămas cu privirea pierdută pe ecranul negru. Era a treia oară luna asta când anula planurile noastre. M-am ridicat de pe canapea, am tras aer adânc în piept și am simțit cum un nod mi se formează în gât. Parcă tot aerul din apartament devenise greu, apăsător.

Cândva, serile noastre de vineri erau sfinte. Ne întâlneam la mine sau la ea, beam vin, povesteam ore întregi despre orice: bărbați, joburi, vise, frici. Acum, totul părea atât de departe. De când Raluca a născut, viața ei s-a transformat într-un carusel de scutece, alăptat și griji. Eu am rămas pe dinafară, ca un spectator care nu mai are bilet la spectacolul preferat.

— Ioana, nu înțelegi… E greu. Nu mai am timp nici să respir! mi-a spus într-o zi, cu ochii roșii de oboseală.

Am tăcut atunci. Nu voiam să par egoistă. Dar adevărul era că mă simțeam trădată. Prietenia noastră fusese mereu refugiul meu. Acum mă simțeam ca o haină veche uitată pe un cuier.

Mama m-a sunat într-o seară.
— Ce ai, mamă? Parcă nu mai ești tu…
— Nimic… doar că… Raluca nu mai are timp de mine.
— Las-o, mamă, are copil mic! O să-și revină. Tu vezi-ți de viața ta!

Dar cum să-mi văd de viața mea când jumătate din ea era legată de Raluca? Când orice bucurie sau necaz voiam să-l împart cu ea? Am început să mă întreb dacă nu cumva exagerez. Poate chiar eram egoistă. Poate că maternitatea chiar schimbă totul.

Într-o zi am trecut pe la ea fără să anunț. Am găsit-o în pijama, cu părul prins la repezeală și cearcăne adânci sub ochi. Vlad plângea în brațele ei, iar Mihai se juca pe covor cu niște cuburi.
— Ioana! Ce surpriză… Nu prea e momentul…

Am simțit cum mă înroșesc la față.
— Scuze… Am vrut doar să văd dacă ai nevoie de ceva.

A oftat și mi-a făcut semn să intru. Am stat pe marginea canapelei, stingheră. Am încercat să vorbim despre lucruri obișnuite, dar fiecare frază era întreruptă de plânsul copiilor sau de notificările telefonului ei.

La plecare, m-a îmbrățișat scurt.
— Mulțumesc că ai venit… Chiar dacă nu prea pot fi o gazdă bună acum.

Pe drum spre casă am plâns. Nu pentru că nu mă primise cu brațele deschise, ci pentru că simțeam că nu mai e loc pentru mine în viața ei.

Seara i-am scris un mesaj lung. I-am spus tot ce simt: că mi-e dor de ea, că mă doare distanța asta, că mi-e teamă să nu ne pierdem. A doua zi mi-a răspuns scurt: „Și mie mi-e dor. Dar nu știu cum să fac să fie ca înainte.”

Am început să evit să-i mai scriu sau să o sun. M-am aruncat cu capul înainte în muncă, am ieșit cu alte prietene, dar nimic nu umplea golul lăsat de Raluca. Într-o seară am visat că eram din nou la liceu, râzând împreună pe holuri. M-am trezit plângând.

Timpul a trecut. Raluca a revenit la serviciu după concediul de maternitate și m-a sunat într-o zi:
— Ioana… Ai vrea să ieșim la o cafea? Doar noi două?

Am simțit un fior ciudat: bucurie amestecată cu teamă. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Raluca părea alt om: obosită, dar cu o lumină nouă în priviri.
— Știi… Mi-a fost greu fără tine. Dar nu știam cum să te țin aproape fără să te trag după mine prin toată nebunia asta…

Am izbucnit amândouă în râs și apoi în plâns.
— Și eu am fost nedreaptă… Am crezut că mă abandonezi.

Am vorbit ore întregi despre tot ce ne apăsa. Despre frici, despre vinovăție, despre cât de greu e să fii mamă sau prieten bun când viața te trage în toate direcțiile.

De atunci ne vedem mai rar decât înainte, dar fiecare întâlnire e prețioasă. Am învățat să ne acceptăm schimbările și să ne găsim loc una în viața celeilalte, chiar dacă firul care ne leagă e uneori invizibil.

Uneori mă întreb: oare câte prietenii se pierd pe drum doar pentru că nu avem curajul să spunem ce simțim? Sau pentru că nu știm cum să ne regăsim după ce viața ne schimbă?