Oglinzi Sparte: Doisprezece Ani de Minciuni

— Nu mai minți, Radu! Am văzut mesajele! Ți-am spus să nu mă faci să mă simt nebună, dar uite unde am ajuns!

Vocea mea tremura, dar nu de frică. Era furia aceea surdă, care îți arde stomacul și-ți face mâinile să tremure. Radu stătea în pragul ușii, cu ochii în pământ, ca un copil prins cu mâța-n sac. În sufragerie, Ana, fetița noastră de zece ani, se juca cu păpușa ei, neatinsă încă de furtuna care tocmai se dezlănțuia în casa noastră.

Nu știu exact când am început să bănuiesc. Poate când a început să stea peste program la birou, sau când telefonul lui era mereu pe silențios și cu fața în jos. Poate când a uitat să-mi spună „noapte bună” într-o seară, iar eu am simțit pentru prima dată un gol în stomac. Dar adevărul a venit ca un pumnal: un mesaj ratat pe WhatsApp, o fotografie cu două pahare de vin și o mână de femeie pe care nu o recunoșteam.

— Irina, nu e ce crezi… a început el, dar vocea îi era stinsă.

— Atunci ce e? Spune-mi tu! Să nu mai fiu nevoită să-mi imaginez!

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

Am simțit cum mi se sparg oglinzile din suflet. Doisprezece ani de căsnicie, de compromisuri, de vise împărțite la doi. Doisprezece ani în care am crezut că suntem o echipă, chiar dacă nu mai râdeam ca la început și nu ne mai țineam de mână pe stradă. Dar eram noi doi și Ana. Familia noastră.

În acea noapte n-am dormit. Am stat pe marginea patului, privind la peretele gol, încercând să-mi adun gândurile. Radu a dormit pe canapea, iar Ana a venit la mine dimineața, cu ochii mari și speriați.

— Mami, de ce plângi?

Am strâns-o la piept și am mințit-o. I-am spus că sunt obosită. Cât de ușor e să minți un copil! Și cât de greu e să te minți pe tine…

În zilele care au urmat, am încercat să mă port normal. Să gătesc, să merg la serviciu, să o duc pe Ana la școală. Dar fiecare gest era mecanic. La birou, colega mea, Camelia, m-a întrebat dacă sunt bine.

— Ai cearcăne mari, Irina… Ce s-a întâmplat?

Am zâmbit forțat.

— Nimic grav. Doar oboseală.

Dar adevărul mă rodea pe dinăuntru. Nu puteam vorbi cu nimeni despre asta. Mama mi-ar fi spus „Ține-ți familia unită! Bărbații mai calcă strâmb…”, iar prietenele mele ar fi început să-l judece pe Radu sau să-mi spună să-l părăsesc. Dar eu nu voiam sfaturi. Voiam doar să înțeleg: unde am greșit? Ce n-am văzut? Cum am ajuns aici?

Într-o seară, după ce Ana a adormit, l-am chemat pe Radu la bucătărie.

— Cine e ea?

A oftat adânc.

— O colegă nouă… Simona. A început acum șase luni la firmă. Nu știu cum s-a întâmplat… Parcă m-am trezit alt om lângă ea.

— Și eu? Eu cine sunt pentru tine?

A dat din umeri, rușinat.

— Nu știu… M-am simțit invizibil acasă. Mereu preocupată de Ana, de serviciu… Parcă nu mai eram noi doi.

M-a durut fiecare cuvânt. Am vrut să țip: „Și eu m-am simțit singură! Și eu am avut momente când am vrut să fug!” Dar n-am spus nimic. Doar am plâns în tăcere.

Au urmat zile grele. Radu a încercat să repare ceva ce părea iremediabil stricat. Mi-a adus flori, a venit mai devreme acasă, s-a jucat cu Ana mai mult ca niciodată. Dar eu nu puteam uita imaginea acelei femei necunoscute care îi zâmbea din telefon.

Într-o duminică dimineață, mama a venit pe neașteptate la noi.

— Ce-i cu voi? Parcă sunteți doi străini…

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Mama a oftat și m-a luat în brațe.

— Fata mea, viața nu-i ca-n filmele alea americane. Dacă-l iubești și vrei să-l ierți, luptă pentru el. Dacă nu poți, pleacă. Dar nu trăi în minciună!

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să merg la psiholog. Să vorbesc despre mine, despre fricile mele, despre cât de mult mă doare trădarea asta. Seara, când Ana adormea, mă uitam la Radu și mă întrebam dacă îl mai iubesc sau doar mi-e teamă de singurătate.

Într-o zi, Ana m-a întrebat:

— Mami, tu și tati o să vă certați mereu?

Atunci am realizat că nu pot trăi doar pentru aparențe. Că Ana merită părinți sinceri și fericiți, nu doi actori triști într-o piesă fără sfârșit.

Am decis să ne despărțim pentru o vreme. Radu s-a mutat la fratele lui, iar eu am rămas cu Ana în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. A fost greu — financiar, emoțional, social. Vecinele șușoteau pe la colțuri; rudele mă sunau să mă întrebe „Ce-ai pățit? De ce l-ai lăsat?”

Dar încet-încet am început să respir din nou. Să mă redescopăr ca femeie, nu doar ca mamă sau soție trădată. Am ieșit cu prietenele la teatru; am început un curs de pictură; am râs din nou cu Ana la desene animate.

Radu venea des s-o vadă pe Ana și uneori stăteam la o cafea împreună. Nu știu dacă îl voi putea ierta vreodată complet sau dacă vom mai fi vreodată o familie ca înainte. Dar știu că merit adevărul și liniștea mea.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc cu oglinzile sparte ale minciunilor? Câte dintre noi avem curajul să ne privim în ele și să alegem pentru noi — nu pentru ceilalți? Poate că răspunsul e chiar aici, în fiecare dintre noi.