Când Acasă Nu Mai E Acasă: Povestea Fugei Mele cu Copiii

— Mami, unde mergem? vocea tremurată a lui Daria răsuna în noaptea tăcută, în timp ce o trăgeam de mână pe aleea înghețată. Rucsacul greu îmi apăsa pe umăr, iar Vlad, cel mic, plângea încet, cu fața ascunsă în haina mea. Nu aveam răspuns. Nu știam unde mergem. Știam doar că nu mai puteam rămâne acolo, în casa aceea unde fiecare ușă trântită era o amenințare, fiecare privire a lui Lucian era o promisiune de rău.

— Taci, Daria, te rog… trebuie să mergem repede, i-am șoptit, încercând să-mi ascund lacrimile. În minte îmi răsunau cuvintele lui Lucian de cu doar o oră: „Dacă mai deschizi gura, te dau afară cu tot cu copii!”

Am ajuns la blocul Anei aproape alergând. Ana era prietena mea din liceu, omul la care am crezut mereu că pot apela la nevoie. Am sunat la interfon, tremurând. Am auzit pași pe scări și inima mi-a tresărit de speranță.

— Cine e? vocea lui Mihai, soțul Anei, răsună rece.

— Sunt eu, Irina… te rog, lasă-mă să intru… e urgent… sunt cu copiii…

O pauză lungă. Am simțit cum Vlad se strânge și mai tare în brațele mele.

— Ana nu e acasă. Nu pot să vă las să urcați. Îmi pare rău.

Am rămas în fața ușii, paralizată. În spatele meu, Daria a început să plângă încet.

— Mami, ne întoarcem la tati?

Nu! Niciodată! Dar unde să mergem? Cine ne-ar primi la ora asta? Am scos telefonul și am sunat-o pe sora mea, Cristina. A răspuns după al treilea apel.

— Irina? Ce s-a întâmplat?

— Cristina… te rog… am plecat de acasă… nu mai pot… suntem pe stradă…

— Irina, e trei dimineața! Știi că tata nu vrea scandaluri. Dacă vii aici și află că ai fugit de la Lucian… nu știu ce să zic…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Familia mea era mereu preocupată de „ce zice lumea”. Tata nu suporta ideea ca cineva să știe că fata lui are probleme acasă.

— Cristina, te rog… măcar lasă-mă să vin până dimineață…

— Nu pot, Irina. Îmi pare rău…

Am închis telefonul și m-am lăsat jos pe treptele blocului. Copiii mei plângeau lângă mine. M-am uitat la cerul negru și am simțit că mă sufoc.

În acea noapte am înțeles cât de singură sunt. Prietena mea cea mai bună nu a putut să mă ajute pentru că soțul ei nu a vrut să se implice. Sora mea s-a temut de reacția tatălui nostru. Oamenii pe care îi iubeam cel mai mult au ales să întoarcă privirea.

Am stat acolo până când zorii au început să lumineze orașul. Atunci am luat copiii de mână și am pornit spre gară. Nu aveam niciun plan. Doar voiam să fiu departe de Lucian și de toți cei care m-au lăsat singură.

În tren, Daria s-a lipit de mine și m-a întrebat:

— Mami, tu plângi?

— Nu, iubita mea… doar mi-e frig.

Dar plângeam. Plângeam pentru toate femeile care trec prin asta și nu au unde să fugă. Pentru toate mamele care trebuie să aleagă între violență și singurătate. Pentru toți copiii care învață prea devreme ce înseamnă frica.

Când am ajuns într-un orășel mic din Moldova, am găsit un adăpost pentru femei abuzate. Acolo am întâlnit alte femei ca mine: Maria, care fusese bătută ani de zile; Elena, care fugise cu trei copii; Roxana, care nu mai avea niciun ban și niciun prieten. Ne-am legat una de alta ca niște surori pierdute.

În fiecare seară stăteam pe hol și povesteam despre viețile noastre. Despre cum oamenii ne-au judecat fără să știe ce trăim acasă. Despre cum rudele ne-au spus să „îndurăm pentru copii”. Despre cum prietenii s-au făcut că nu văd semnele pe fața noastră.

Într-o zi, Ana m-a sunat.

— Irina… îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat atunci… Mihai s-a speriat… dar dacă ai nevoie de ceva…

Am simțit furie și tristețe în același timp.

— Mulțumesc, Ana… dar acum trebuie să mă descurc singură.

Au trecut luni până când am reușit să găsesc un apartament mic și o slujbă la o brutărie din oraș. Copiii au început școala și încet-încet am simțit că viața noastră se reconstruiește din ruinele acelei nopți.

Dar rana trădării nu s-a vindecat niciodată complet. De fiecare dată când aud la știri despre o femeie ucisă de soț sau despre copii abandonați pe stradă, mă gândesc: dacă cineva le-ar fi deschis ușa atunci când au avut nevoie?

Oare cât de greu este pentru noi, românii, să ne uităm dincolo de aparențe și să ajutăm cu adevărat? Oare câți dintre noi ar avea curajul să deschidă ușa într-o noapte ca aceea?