„Bunica, mama a zis că trebuie să mergi la azil”: Povestea unei familii, a bătrâneții și a adevărului care doare

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot! E prea mult pentru mine! — vocea lui Radu răsuna din bucătărie, spartă de oboseală și frustrare. M-am oprit în hol, cu mâna pe clanța ușii, și am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Nu voiam să ascult, dar nu puteam să mă mișc.

— Știu, Radu, dar ce vrei să fac? E mama mea… — Sorina ofta adânc, iar vocea ei era atât de obosită încât mi-a sfâșiat inima. — Dar nu mai pot nici eu. De când a căzut și nu se mai poate descurca singură… totul s-a schimbat.

Am simțit cum genunchii mi se înmoaie. M-am sprijinit de perete, încercând să-mi țin respirația. Nu voiam să mă audă. Nu voiam să știe că știu.

— Sorina, trebuie să iei o decizie. Copiii au nevoie de tine, serviciul te stoarce de puteri… și mama ta… — Radu a lăsat fraza neterminată.

— Știu ce vrei să spui. Să o duc la azil. — Vocea fiicei mele era aproape o șoaptă.

În acel moment, lumea mea s-a prăbușit. Am crescut-o pe Sorina singură, după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit ca femeie de serviciu la școală, am spălat scări de bloc, am făcut tot ce am putut ca ea să aibă haine curate și caiete noi. Am renunțat la visele mele pentru ca ea să le poată avea pe ale ei.

M-am retras încet în camera mea, cu pași mici, ca o umbră. M-am așezat pe marginea patului și am privit peretele gol. În mintea mea se derulau imagini: Sorina mică, cu codițe, alergând prin curte; eu, tânără și puternică, ridicând-o în brațe; serile când îi citeam povești la lumina unei lămpi vechi.

Acum eram o povară. O bătrână care nu mai poate merge fără baston, care uită uneori unde pune lucrurile și care are nevoie de ajutor la baie. O povară pentru copilul meu.

Seara, la cină, am încercat să par normală. Am zâmbit când nepotul meu, Vlad, mi-a arătat un desen cu un dragon. Sorina m-a privit pe furiș, cu ochii roșii de plâns. Radu era tăcut, mesteca absent.

— Bunico, tu ai avut vreodată un dragon? — m-a întrebat Vlad.

— Am avut unul invizibil când eram mică. Mă apăra de monștri — i-am răspuns cu un zâmbet trist.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și m-am întrebat unde am greșit. De ce ajungem să fim străini pentru copiii noștri? De ce dragostea se transformă în povară?

A doua zi dimineață, Sorina a venit la mine cu ochii umflați.

— Mama… trebuie să vorbim.

Am știut ce urmează. M-am uitat la ea și i-am văzut lupta interioară.

— Știu ce vrei să spui, Sorina. Am auzit aseară… — vocea mi s-a frânt.

Ea a izbucnit în plâns.

— Nu vreau să te rănesc! Dar nu mai pot… Nu mai pot! Copiii sunt mici, Radu e mereu la serviciu… Eu nu mai am timp nici să respir! Și tu… ai nevoie de cineva mereu lângă tine…

Am luat-o de mână.

— Sorina, nu te învinovățesc. Știu că viața e grea. Dar nu vreau să fiu o povară pentru tine. Dacă asta e soluția… atunci merg la azil.

A început să tremure toată.

— Mama… nu vreau să te pierd…

— Nu mă pierzi, copilul meu. Doar mă duci într-un alt loc. Poate acolo voi găsi alte bunici cu care să povestesc despre dragoni invizibili.

În zilele următoare au început telefoanele, vizitele la centrele de bătrâni. Unele arătau ca niște spitale reci, altele aveau grădini frumoase și personal zâmbitor doar cât erau vizitați de rude. Am simțit că fiecare ușă care se închide în urma mea e o poartă spre uitare.

Într-o duminică ploioasă, Sorina m-a dus la un centru din marginea orașului. Mirosea a clor și a supă de pui. O femeie bătrână stătea pe un scaun lângă fereastră și privea ploaia.

— Bun venit, doamnă Elena! — m-a întâmpinat o asistentă tânără cu un zâmbet mecanic.

Sorina m-a îmbrățișat strâns.

— Te rog să mă ierți…

— Nu ai pentru ce să-ți ceri iertare. Ai făcut tot ce ai putut — i-am șoptit la ureche.

Când a plecat, am simțit că mi se rupe sufletul în două. Am rămas privind ușa pe care a ieșit fiica mea și m-am întrebat dacă va veni să mă vadă sau dacă va găsi mereu scuze: „Sunt prea ocupată”, „Copiii sunt răciți”, „Radu are nevoie de mine”.

Zilele au trecut greu. Uneori venea Vlad cu un desen nou sau Sorina cu prăjituri făcute acasă. Alteori treceau săptămâni fără nicio vizită. În jurul meu erau alte femei ca mine: Maria plângea după fiul ei plecat în Italia; Ileana își amintea doar fragmente din viață; tanti Viorica povestea mereu aceleași amintiri din tinerețe.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Sorina: „Mama, îmi pare rău că nu pot fi lângă tine cât ai nevoie. Te iubesc și sper că într-o zi mă vei ierta.”

Am plâns mult atunci. Dar am început să scriu și eu scrisori către ea și către Vlad — povești despre copilăria mea, despre dragoni invizibili și despre curajul de a merge mai departe chiar și când sufletul doare.

Acum stau la fereastra camerei mele mici din azil și privesc copacii goi din curte. Îmi spun că nu sunt singură: port cu mine toate amintirile mele și dragostea pe care am dăruit-o familiei mele.

Mă întreb: oare copiii noștri ne vor ierta vreodată pentru că îmbătrânim? Sau ne vor uita încet-încet, ca pe niște povești vechi? Ce credeți voi — e vina noastră sau a lumii în care trăim?