Dintr-o dată, mamă a șase copii – povestea care mi-a răsturnat viața

— Nu se poate, Mariana! Nu poți să iei și copiii lui Gheorghe în casă! Abia ne descurcăm cu ai noștri patru!
Vocea soțului meu, Lucian, răsuna în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și jucării împrăștiate pe jos. Mă uitam la el, cu ochii roșii de plâns, și nu știam ce să-i răspund. În camera alăturată, copiii noștri – Ilinca, Radu, Daria și Paul – stăteau lipiți de ușă, ascultând fiecare cuvânt.

Cu două zile înainte, domnul Gheorghe, vecinul nostru de la etajul trei, murise subit. Un infarct. Soția lui plecase de ani buni în Italia și nu mai dăduse niciun semn. Copiii lor, Ana și Victor, rămăseseră singuri. Aveau 7 și 9 ani. Îi știam de când s-au născut – îi vedeam zilnic în curte, jucându-se cu ai mei. În seara aceea, după ce i-au luat pe Gheorghe cu ambulanța, Ana a venit la mine cu ochii mari și umezi:
— Mami… pot să dorm la tine?

Nu am putut să o refuz. Nici pe ea, nici pe Victor. I-am culcat pe toți șase în camera mare, pe saltele improvizate. Noaptea aceea am stat trează, ascultând respirațiile lor amestecate și gândindu-mă ce o să fac mai departe.

A doua zi dimineață, Lucian a început să pună întrebări:
— Și dacă vine Protecția Copilului? Dacă ne acuză că i-am luat fără acte? Dacă ne trezim cu poliția la ușă?

Nu aveam răspunsuri. Dar știam că nu pot să-i las pe Ana și Victor singuri. Am sunat la Direcția pentru Protecția Copilului. Mi-au spus că vor veni să-i ia în plasament. Am simțit cum mi se strânge inima. Îi cunoșteam pe oamenii aceia – îi văzusem la alte familii din bloc. Copiii ajungeau în centre reci, printre străini. Ana și Victor aveau nevoie de dragoste, nu de reguli și orar fix.

— Mariana, gândește-te la noi! La copiii noștri! Nu putem să-i salvăm pe toți! — a ridicat din nou vocea Lucian.

— Dar dacă ar fi fost ai noștri? Dacă mâine am muri noi? Ai vrea să ajungă Ilinca sau Paul într-un centru?

S-a lăsat liniștea. L-am văzut cum își mușcă buza și se uită pe geam. Știa că am dreptate.

Au urmat zile de coșmar. Am alergat între școală, serviciu și Direcție. Am completat hârtii peste hârtii. Asistenta socială, doamna Popescu, m-a privit peste ochelari:

— Sunteți sigură că vreți să vă asumați responsabilitatea? Aveți deja patru copii… Nu e ușor.

— Nu e ușor nici pentru ei să rămână singuri.

Mi-a spus că trebuie să facem anchetă socială, să vină să vadă casa, să vorbească cu copiii. Lucian era tot mai distant. Seara nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Mama mea m-a sunat plângând:

— Mariana, te rogi la necaz! O să-ți distrugi familia! Ce-o să zică lumea?

Dar lumea deja vorbea. Vecina de la doi șușotea la colț: „A luat copiii lui Gheorghe… cine știe ce vrea!” Alții mă priveau cu milă sau cu suspiciune.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, Lucian a venit lângă mine:

— Nu mai pot… simt că nu mai sunt acasă la mine. E prea mult!

Mi-au dat lacrimile. Nu voiam să-l pierd pe el. Dar nici nu puteam să-i las pe Ana și Victor pe drumuri.

Au trecut două luni până când Direcția a aprobat plasamentul familial temporar. Între timp, Lucian s-a mutat la sora lui „să-și limpezească mintea”. Copiii mei mă întrebau zilnic când vine tata acasă. Ana și Victor nu mai plângeau noaptea, dar încă tresăreau la orice zgomot.

Am început să mă descurc singură: dimineața îi pregăteam pe toți pentru școală, alergam la serviciu (lucram ca vânzătoare la magazinul din colț), apoi îi luam pe rând de la afterschool sau grădiniță. Seara făceam teme cu fiecare, găteam cât puteam și încercam să le citesc povești înainte de culcare.

Cel mai greu era când veneau sărbătorile. De Crăciun am făcut bradul împreună – Ana a agățat globurile tatălui ei printre cele ale copiilor mei. Radu s-a supărat:

— De ce trebuie să împărțim totul cu ei? Ei nu sunt frații mei!

Am încercat să-i explic:

— Uneori familia nu e doar sânge. E și alegere.

Dar nu era ușor nici pentru ei.

După jumătate de an, Lucian s-a întors acasă. Era schimbat – obosit, dar parcă mai împăcat.

— Am vorbit cu preotul… Mi-a zis că Dumnezeu ne pune încercări ca să vedem cine suntem cu adevărat.

Nu am spus nimic. L-am lăsat să-și găsească locul printre noi.

Au trecut doi ani de atunci. Ana și Victor sunt parte din familie acum – mergem împreună în vacanțe la bunici, râdem și ne certăm ca orice frați adevărați. Dar încă simt privirile oamenilor când ieșim toți șase în parc sau la biserică.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am greșit față de copiii mei sau față de Lucian. Dar când îi văd pe toți adormiți în aceeași cameră, liniștiți după atâtea furtuni, simt că am ales cu inima.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să facă același lucru? Sau e prea mult să ceri omului să fie om?