„Bunicule, de ce nu vrei să avem o viață mai bună?” a întrebat Andreea

„Bunicule, de ce nu vrei să avem o viață mai bună?” a întrebat Andreea

Acum două luni, Ion era un bărbat asediat de sunetul constant al telefonului său. Fiica sa, Elena, soțul ei, George, și micuța lor fiică, Andreea, erau la capătul celălalt al acestor apeluri frecvente. Erau pline de cereri, rugăminți și uneori doar de nevoia de a vorbi. Dar pe măsură ce săptămânile treceau, natura acestor conversații îl afecta pe Ion.

Ion, un muncitor pensionat dintr-o fabrică, locuia într-o casă modestă și învechită într-o suburbie liniștită a Bucureștiului. Pensia lui era suficientă pentru a se descurca, dar nu suficientă pentru a îndeplini visurile fiicei sale și ale familiei ei, care locuiau într-un apartament înghesuit într-o parte aglomerată a orașului. Elena și George se luptau cu finanțele lor de când George și-a pierdut locul de muncă la atelierul auto local. Pandemia i-a afectat grav, iar recuperarea părea un vis îndepărtat.

Într-o seară rece de noiembrie, în timp ce Ion stătea și privea frunzele căzând din copacii din curtea sa, telefonul a sunat. Era Andreea. Vocea ei, de obicei atât de plină de exuberanță tinerescă, suna neobișnuit de sobră.

„Bunicule, de ce nu vrei să avem o viață mai bună?” l-a întrebat ea.

Ion a fost luat prin surprindere. „Ce vrei să spui, draga mea?”

„Păi, mama și tata au spus că am putea locui într-o casă mai mare și aș putea avea propria mea cameră dacă ne-ai ajuta. Dar ei au spus că tu nu vrei,” a răspuns Andreea, vocea ei având un amestec de confuzie și tristețe.

Ion a simțit o durere în inimă. El refuzase într-adevăr să fie co-semnatar pentru un împrumut pentru Elena și George. Creditul său era bun, dar la vârsta lui, se temea de povara unei datorii care nu era a lui. A încercat să-i explice acest lucru Andreei.

„Andreea, nu este că nu vreau să ai o viață mai bună. Este doar că bunicul este bătrân și trebuie să fiu atent cu banii mei. Nu pot să preiau un împrumut mare.”

„Dar nu ne putem ajuta unul pe altul, bunicule? Am putea fi o echipă!” a insistat Andreea, vocea ei plină de speranță.

Ion a oftat, simțind greutatea cuvintelor ei. „Mi-ar plăcea să fie atât de simplu, draga mea. Dar adulții trebuie să se gândească la multe lucruri – cum să ne asigurăm că putem plăti în continuare pentru mâncare și medicamente pe măsură ce îmbătrânim.”

Andreea a tăcut pentru un moment. „Cred că înțeleg, bunicule. Doar mi-aș dori ca lucrurile să fie diferite.”

Apelul s-a încheiat curând după aceea, dar Ion nu putea să scape de greutatea din inima sa. Știa că decizia lui era practică, dar îl durea să creadă că nepoata lui credea că nu îi pasă de bunăstarea lor.

Săptămânile au trecut, iar apelurile de la Elena și George au devenit mai puțin frecvente. Ei reușiseră să găsească un împrumut mai mic care acoperea doar necesitățile de bază, nu casa de vis pe care și-o dorea Andreea. Tensiunea din vocile lor era evidentă de fiecare dată când vorbeau. Se descurcau, supraviețuiau, dar nu prosperau.

Pe măsură ce iarna se instala, Ion stătea lângă fereastra sa, privind cum zăpada acoperea totul în alb. Lumea din afară arăta calmă și pașnică, în contrast puternic cu tumultul pe care îl simțea înăuntru. Se întreba dacă luase decizia corectă, dacă exista o modalitate de a ajuta fără a compromite propria sa securitate.

Ultimul apel pe care l-a primit în acel an a fost de la George, care îi mulțumea pentru că trimisese niște bani în plus pentru Crăciun. Era tot ce putea Ion să dea. Recunoștința din vocea lui George era autentică, dar purta un ton de resemnare.

Ion știa atunci că unele răni, chiar și cele nevăzute, durează mult timp să se vindece. Și în timp ce se uita la luminile festive care licăreau în curtea vecinului său, nu putea să nu simtă un profund sentiment de pierdere – nu doar pentru ce fusese, ci pentru ce ar fi putut fi.