Sub masca iubirii: Mărturisirea Anei despre trădare și regăsire

— Ana, nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Mihai a spart liniștea din sufragerie, în timp ce ploaia bătea nervos în geamuri. M-am întors spre el, cu inima strânsă, simțind că urmează ceva rău. Era trecut de ora zece seara, iar copiii dormeau deja. În aer plutea un miros de ceai de tei și de neliniște.

— Ce vrei să spui? — am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

A ezitat o clipă, apoi a oftat adânc. — Ana, nu mai merge. Nu mai pot să mă prefac. Nu te-am iubit niciodată cu adevărat. Am avut nevoie de stabilitate, de siguranță… și tu mi-ai oferit asta. Dar nu pot să mai joc teatru.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca o ploaie rece. Am simțit cum tot ce construisem împreună în ultimii doisprezece ani se destramă într-o clipă. M-am ridicat încet de pe canapea, încercând să-mi adun gândurile. În minte îmi răsunau toate momentele în care am crezut că suntem fericiți: vacanțele la munte cu copiii, serile când găteam împreună, aniversările noastre modeste, dar pline de râsete.

— Deci… totul a fost o minciună? — am șoptit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji.

— Nu chiar… — a încercat el să se apere. — Țin la tine, dar nu așa cum ar trebui. Și… — aici a făcut o pauză lungă, evitându-mi privirea — …știu că nu e corect față de tine.

Am simțit cum mă sufoc. M-am dus în dormitor și am închis ușa după mine. Am plâns ore întregi, până când ochii mi s-au umflat și obrajii mi s-au ars. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am întrebat unde am greșit, ce nu am văzut la timp. De ce nu mi-am dat seama că Mihai nu mă iubește? Oare toți anii aceștia au fost doar o iluzie?

A doua zi dimineață, copiii — Maria și Vlad — m-au găsit stând la masă, cu privirea pierdută în ceașca de cafea. Maria s-a apropiat și m-a întrebat:

— Mami, ești bine?

Am zâmbit forțat și i-am mângâiat părul. — Da, iubita mea, sunt doar puțin obosită.

Dar oboseala era doar începutul. În zilele următoare, Mihai a început să doarmă pe canapea. Între noi s-a instalat o tăcere grea, aproape insuportabilă. Mama mea, Elena, a venit într-o zi pe neașteptate și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Ana, ce s-a întâmplat? — m-a întrebat ea îngrijorată.

Nu am mai putut să mă abțin și i-am spus totul. Mama a oftat adânc și m-a strâns în brațe.

— Draga mea, bărbații uneori pot fi slabi. Dar tu ești puternică! Nu lăsa pe nimeni să-ți fure demnitatea.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să mă gândesc la ce urmează. Să rămân într-o căsnicie bazată pe minciuni? Sau să am curajul să plec?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am chemat pe Mihai la o discuție serioasă.

— Mihai, nu mai putem continua așa. Vreau să divorțăm.

S-a uitat la mine surprins, apoi a dat din cap încet.

— Poate așa e cel mai bine pentru amândoi…

A urmat o perioadă cumplită: avocați, discuții despre custodia copiilor, împărțirea casei și a bunurilor. Prietenii comuni au început să mă evite sau să mă privească cu milă. Unii chiar au spus că „sigur Ana a făcut ceva”, pentru că Mihai era mereu atât de calm și politicos în public.

Cel mai greu mi-a fost să le explic copiilor ce se întâmplă.

— Mami și tati nu se mai înțeleg, dar vă iubim la fel de mult — le-am spus într-o seară, ținându-i strâns în brațe.

Maria a început să plângă și m-a întrebat dacă e vina ei. Atunci am simțit că mi se rupe sufletul.

— Nu e vina ta, iubita mea! Niciodată! — i-am spus printre lacrimi.

Au urmat luni de zile în care am mers la psiholog cu copiii, încercând să-i ajut să treacă peste această ruptură. Între timp, Mihai s-a mutat la o garsonieră din cartierul vecin și venea să-i vadă pe copii doar la sfârșit de săptămână.

Am rămas singură cu ratele la bancă și cu teama că nu voi reuși să mă descurc. La serviciu încercam să fiu puternică, dar uneori izbucneam în plâns la baie. Colega mea de birou, Ioana, m-a luat într-o zi de mână și mi-a spus:

— Ana, știu că e greu acum, dar ai să vezi că va fi mai bine. Ești o femeie extraordinară!

Încet-încet am început să cred și eu asta. Am început să ies cu copiii mai des prin parc sau la teatru de păpuși. Am redescoperit bucuria lucrurilor simple: o plimbare prin Herăstrău într-o dimineață însorită de primăvară sau o prăjitură făcută împreună acasă.

După aproape un an de la divorț, am simțit că pot respira din nou. Nu mai eram „soția lui Mihai”, ci Ana — femeia care a supraviețuit unei trădări cumplite și care a reînvățat să se iubească pe sine.

Într-o zi l-am întâlnit întâmplător pe Mihai la supermarket. Era grizonat și părea obosit. Ne-am salutat politicos și am schimbat câteva vorbe despre copii. Nu am simțit nici ură, nici regret — doar o liniște ciudată.

Acum știu că viața merge înainte chiar și după cele mai mari dezamăgiri. Am învățat că nu trebuie să-mi fie rușine pentru ceea ce am trăit și că fiecare sfârșit poate fi un nou început.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc astăzi sub aceeași mască a minciunii? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem pe noi?