Între două focuri: Soția mea mă împinge la limită, iar soacra mea e singura mea salvare

— Vlad, iar ai uitat să iei pâine! Ți-am spus de trei ori dimineață!
Vocea Oanei răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni și miros de cafea arsă. Mă uit la ea, obosit după o zi de muncă la birou, și simt cum îmi pulsează o venă la tâmplă. Nu e prima dată când uit ceva, dar nici nu e prima dată când Oana face din asta un capăt de țară.
— Îmi pare rău, Oana, pur și simplu am uitat… Am avut o zi grea.
— Toți avem zile grele! Dar eu trebuie să fac totul în casa asta? Tu doar vii, mănânci și te uiți la televizor!
Mă simt mic, neputincios. Nu pot să-i spun că șeful m-a amenințat azi cu restructurarea sau că am stat două ore în trafic. Nu ar conta. Pentru Oana, totul e despre ce nu fac eu.

Așa începe fiecare seară de ceva vreme. Când ne-am căsătorit, Oana era veselă, plină de viață. Acum pare mereu nemulțumită, mereu cu reproșuri. Mă întreb unde am greșit. Poate că nu sunt destul de bun pentru ea. Poate că nu sunt destul de bărbat.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă — de data asta pentru că am uitat să plătesc factura la lumină — am ieșit pe balcon să fumez o țigară. Telefonul a vibrat: „Vlad, vino mâine pe la mine dacă poți. Trebuie să vorbim. Mariana.”

Soacra mea. Cine ar fi crezut că tocmai ea va fi colacul meu de salvare? Când am cunoscut-o pe Mariana, mi s-a părut distantă și rece. Dar acum, când Oana pare că nu mă mai suportă, Mariana e singura care mă ascultă fără să mă judece.

A doua zi, la ea acasă, Mariana mi-a pus o cafea pe masă și m-a privit direct în ochi:
— Vlad, ce se întâmplă între voi? Oana mi-a spus că sunteți mereu certați.
Am oftat adânc.
— Nu știu… Parcă orice fac e greșit. Nu mai pot. Simt că nu mai are rost.
Mariana a zâmbit trist.
— Știi, și eu am trecut prin asta cu tatăl Oanei. Uneori femeile se simt copleșite și nu știu cum să spună ce le doare. Poate ar trebui să vorbești cu ea altfel.
— Am încercat… Dar nu mă ascultă.
— Atunci ascult-o tu pe ea. Fără să răspunzi. Doar ascult-o.

Am plecat de la Mariana cu un sentiment ciudat: rușine că nu pot rezolva singur problemele din căsnicia mea și speranță că poate totuși există o cale.

Seara următoare, când Oana a început iar cu reproșurile — de data asta pentru că am uitat să scot gunoiul — am tăcut. Am lăsat-o să vorbească până s-a liniștit. Apoi am întrebat-o:
— Ce te doare cu adevărat?
Oana a izbucnit în plâns.
— M-am săturat să fiu singură în toate! Tu nu vezi cât mă zbat? Parcă nu mai suntem o echipă…
Am simțit cum mi se strânge inima. Avea dreptate. De când cu stresul de la muncă, mă retrăsesem în mine și o lăsasem pe ea să ducă tot greul casei.

Am încercat să schimb ceva. Am început să gătesc din când în când, să duc gunoiul fără să mi se spună, să-i aduc flori fără motiv. Dar Oana era deja prea obosită ca să mai observe. Sau poate nu mai avea încredere că schimbarea va dura.

Într-o duminică, Mariana a venit la noi cu plăcintă cu mere.
— Hai să stăm toți trei la masă, a zis ea.
Atmosfera era tensionată. Oana abia vorbea cu mine. Mariana a început să povestească despre vremurile când era tânără și cât de greu îi era cu soțul ei mereu plecat la muncă.
— Dar știți ce m-a salvat? Faptul că am vorbit deschis, chiar dacă ne-am certat uneori până la lacrimi.
Oana s-a uitat la mine pentru prima dată în ultimele zile.
— Vlad… crezi că mai putem repara ceva?
Am luat-o de mână.
— Dacă vrei și tu…

Au urmat luni grele: terapie de cuplu (deși Oana a acceptat greu), discuții lungi până târziu în noapte, certuri și împăcări. Dar încet-încet am început să ne regăsim. Mariana era mereu acolo cu un sfat sau o vorbă bună.

Totuși, rana rămâne: uneori mă întreb dacă dragostea noastră va rezista sau dacă doar ne agățăm unul de altul din obișnuință sau frică de singurătate.

M-am întrebat adesea: câți bărbați ca mine trăiesc în tăcere conflicte asemănătoare? Câți au curajul să ceară ajutor? Poate că nu e rușinos să recunoști că ai nevoie de sprijin — chiar dacă vine de la cine te-ai aștepta cel mai puțin.