Rugăciunea care mi-a salvat sufletul: Povestea mea cu mama și credința

— Nu mai are mult, Irina. Să te pregătești, mi-a spus doctorul, evitând să mă privească în ochi. Am simțit cum mi se taie picioarele. Mama, cea care mă certa că nu-mi pun fularul iarna, care mă aștepta cu ciorbă fierbinte la fiecare sesiune, era întinsă pe patul alb, cu ochii pierduți în tavan. Nu mai era decât o umbră a femeii puternice care fusese odată.

În salon mirosea a dezinfectant și a teamă. Tata stătea pe scaun, cu mâinile strânse pe genunchi, iar sora mea, Ana, plângea încet, încercând să nu o audă nimeni. Eu? Eu nu plângeam. Nu puteam. Eram furioasă. Pe Dumnezeu, pe soartă, pe toți cei care-mi spuneau că „totul va fi bine”.

— Irina, trebuie să ne rugăm, mi-a șoptit Ana într-o seară, când am rămas doar noi două lângă patul mamei.

— Nu cred că rugăciunea o să-i vindece plămânii, i-am răspuns sec. Nu credeam în minuni. Credeam doar în medici și tratamente.

Dar zilele treceau și mama se stingea încet. Tata se închidea în el, Ana devenea tot mai palidă, iar eu simțeam că mă sufoc. Într-o noapte geroasă de ianuarie, când viscolul bătea în geamurile spitalului și liniștea era spartă doar de aparatele care bipăiau monoton, am cedat.

M-am așezat pe scaunul acela incomod de lângă patul mamei și am început să vorbesc cu Dumnezeu. Nu știam cum să mă rog. Am început cu „Doamne, dacă exiști…”, apoi am plâns. Am plâns pentru toate momentele în care am fost prea ocupată să o sun pe mama, pentru toate certurile fără rost, pentru toate dățile când am spus „lasă că fac mâine”.

A doua zi dimineață, mama a deschis ochii și m-a privit lung.

— Ai fost aici toată noaptea?

— Da, mamă. Am fost.

— Să nu te temi niciodată să ceri ajutorul cuiva mai mare decât tine, mi-a spus ea încet.

Nu știu dacă a fost rugăciunea mea sau doar o coincidență medicală, dar din ziua aceea starea ei s-a stabilizat. Doctorii au ridicat din umeri: „Uneori organismul reacționează neașteptat.”

Dar lupta nu se terminase. Acasă, totul era un haos. Tata nu știa cum să gestioneze boala mamei și devenea irascibil. Ana voia să renunțe la facultate ca să stea cu mama. Eu eram prinsă între serviciu și spital, mereu obosită, mereu vinovată că nu fac destul.

Într-o seară, după ce am avut o ceartă urâtă cu tata — el voia să o ducem pe mama la țară, eu credeam că trebuie să rămână aproape de spital — am ieșit afară și am urlat în întuneric:

— De ce mie? De ce nouă?

Vecina de la trei, tanti Maria, m-a văzut și a venit lângă mine.

— Știi ce făcea mama ta când erai mică și aveai febră? Se ruga pentru tine toată noaptea. Poate ar trebui să faci și tu la fel.

M-am întors în casă și am început să mă rog din nou. Nu pentru minuni, ci pentru răbdare. Pentru puterea de a nu ceda. Pentru liniște între noi.

Zilele au devenit mai suportabile. Am început să ne organizăm: Ana mergea la cursuri dimineața și stătea cu mama după-amiaza; eu lucram de acasă cât puteam și găteam pentru toți; tata se ocupa de cumpărături și plimba câinele. Nu era ușor — ne certam des, fiecare avea frustrările lui — dar ceva s-a schimbat.

Într-o zi, mama mi-a spus:

— Irina, nu vreau să vă certați din cauza mea. Boala asta nu e vina nimănui.

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu mai port singură povara.

Au trecut luni de zile așa: spitalizări, tratamente noi, speranțe mici urmate de dezamăgiri mari. În tot acest timp, rugăciunea a devenit ritualul meu secret. Uneori mă rugam în gând în autobuz sau când stăteam la coadă la farmacie. Alteori doar mulțumeam că mai avem o zi împreună.

Când mama a plecat dintre noi într-o dimineață liniștită de aprilie, eram toți lângă ea. A zâmbit și ne-a spus:

— Să aveți grijă unii de alții.

După înmormântare, casa părea prea mare și prea goală. Tata s-a retras în grădină, Ana s-a refugiat în cărți, iar eu… eu am rămas cu întrebările mele.

Oare dacă nu m-aș fi rugat atunci, ar fi fost altfel? Oare credința chiar schimbă ceva sau doar ne ajută să trecem peste ce nu putem schimba?

Poate că nu voi ști niciodată răspunsul. Dar știu sigur că rugăciunea mi-a dat puterea să merg mai departe când totul părea pierdut.

Voi ce ați face dacă ați simți că nu mai aveți nicio speranță? Credeți că rugăciunea sau credința pot schimba cu adevărat ceva sau doar ne ajută să ne găsim liniștea?