Femeia de pe trotuarul ud: O confruntare neașteptată cu trecutul

— Doamnă, sunteți bine? am întrebat, în timp ce genunchii mi se udau pe asfaltul rece. Ploua cu găleata, iar lumea trecea grăbită pe lângă noi, ignorând femeia care zăcea întinsă pe trotuar, cu umbrela răsturnată și gențile împrăștiate. Mâinile îi tremurau când a încercat să se ridice. Am apucat-o de braț și i-am simțit pielea rece, ca de sticlă. — Mulțumesc, dragă, a șoptit ea, fără să mă privească în ochi.

Nu știam atunci cine era. Pentru mine era doar o necunoscută, o victimă a unei dimineți ploioase din București. Am ajutat-o să se ridice, i-am adunat lucrurile și am condus-o până la banca de lângă farmacie. — Aveți nevoie de un medic? — Nu, nu… doar m-am speriat. Mulțumesc încă o dată.

Am plecat spre birou, dar chipul ei nu-mi ieșea din minte. Ceva la vocea ei, la felul în care își strângea palmele, îmi părea familiar. Seara, când am ajuns acasă, mama mă aștepta cu ceai cald și privirea ei obosită. — Ai întârziat azi, Ilinca. — Am ajutat o femeie care a căzut pe stradă. Era… nu știu, parcă am mai văzut-o undeva.

Mama a tăcut brusc. A lăsat cana jos și s-a uitat la mine cu ochii mari, umezi. — Cum arăta? — Păr grizonat, ochi verzi… cam la vreo șaizeci de ani. — Nu poate fi… a murmurat mama. — Ce s-a întâmplat? — Nimic, Ilinca. Probabil doar mi se pare.

Dar nu i s-a părut. Două zile mai târziu, când am intrat în farmacie să-mi cumpăr pastile pentru răceală, am văzut-o din nou pe femeia aceea. Stătea la coadă și vorbea cu farmacista despre niște medicamente pentru tensiune. M-a recunoscut și mi-a zâmbit timid. — Bună ziua, domnișoară! Vă mulțumesc încă o dată pentru ajutorul de zilele trecute.

— Cu plăcere… — Nu v-am întrebat cum vă cheamă. — Ilinca Popescu. — Popescu… a repetat ea încet, ca și cum numele meu ar fi fost o cheie veche care deschide o ușă ruginită.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Când am ajuns acasă, i-am povestit mamei totul. Atunci a izbucnit: — Ilinca, femeia aceea… e Mariana Stoica.

Am rămas împietrită. Mariana Stoica era numele care bântuia casa noastră de douăzeci de ani. Femeia care îi furase mamei mele soțul, care ne lăsase fără tată și fără sprijin când eram doar un copil. Toate certurile, lacrimile și nopțile nedormite ale mamei mele purtau numele ei.

— Ești sigură? am întrebat cu voce stinsă. — Da. Nu pot uita niciodată ochii ei verzi.

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la tata, la cum plecase fără să privească înapoi, la cum mama rămăsese singură să mă crească dintr-un salariu de educatoare. La umilința din ochii ei când mergeam la ședințe cu părinții și eram singura copilă fără tată lângă ea.

A doua zi am mers din nou la farmacie. Mariana Stoica era acolo. Am privit-o altfel acum: nu ca pe o victimă a ploii, ci ca pe femeia care ne distrusese familia.

— Doamnă Stoica? am întrebat răspicat.

A tresărit și a lăsat punga cu medicamente să-i cadă pe tejghea.

— Da… Ilinca… îmi pare rău… nu știam că ești tu…

— Nu v-ați gândit niciodată ce ați făcut? Cum ne-ați lăsat?

A început să plângă încet, fără zgomot. Farmacista se uita stânjenită la noi.

— Îmi pare rău… Niciodată n-am vrut să vă fac rău… Tatăl tău… el a ales…

— A ales pentru că l-ați ispitit! Pentru că nu v-a păsat că avea familie!

A ieșit din farmacie cu pași mici, gârboviți. Am rămas acolo tremurând de furie și neputință.

Seara i-am povestit mamei totul. Ea m-a privit lung și mi-a spus: — Ilinca, nu te otrăvi cu ură. Eu am trăit destul cu durerea asta. Dacă tu poți s-o ierți, fă-o pentru tine.

Dar cum să ierți? Cum să uiți anii în care mama plângea pe ascuns? Cum să uiți rușinea din ochii colegilor când aflau că „tatăl tău are altă familie”? Cum să uiți Crăciunurile fără el?

În zilele următoare am tot întâlnit-o pe Mariana Stoica prin cartier: la piață, la coadă la pâine, în autobuz. De fiecare dată mă privea cu teamă și regret.

Într-o după-amiază ploioasă ca aceea în care am întâlnit-o prima dată, am găsit-o stând pe banca din parc, udă leoarcă și plângând.

— De ce plângeți? am întrebat mai aspru decât voiam.

— Pentru că nu pot da timpul înapoi… Pentru că am pierdut totul… Tatăl tău m-a părăsit după câțiva ani… N-am copii… Sunt singură…

Mi s-a făcut milă de ea pentru prima dată. Am stat lângă ea pe bancă și am privit norii grei de deasupra orașului.

— Credeți că meritați iertarea mea?

— Nu știu dacă merit ceva… Dar sper că într-o zi vei putea trăi fără povara asta…

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat între dorința de a ierta și nevoia de a păstra vie memoria durerii mamei mele.

Acum mă întreb: oare cât timp putem trăi cu ura în suflet fără să ne pierdem pe noi înșine? Și dacă iertarea nu e pentru cel vinovat, ci pentru cel care suferă?