Totul pentru Ana: Povestea unui tată uitat

— Tată, nu poți să mai rămâi aici. Nu mai am loc, trebuie să înțelegi!
Vocea Anei răsuna în apartamentul micuț din București, iar cuvintele ei mi-au tăiat respirația. M-am uitat la ea, încercând să-i citesc pe chip vreo urmă de regret sau milă, dar ochii îi erau reci, fermi.
— Ana, e doar pentru câteva zile… până îmi găsesc ceva. N-am unde să mă duc, am spus încet, aproape șoptit, ca și cum speram că dacă vorbesc mai încet, realitatea se va schimba.

Dar realitatea era crudă. După patruzeci de ani de muncă la uzină, după ce am pus fiecare leu deoparte ca să-i cumpăr Anei apartamentul ăsta, acum nu mai aveam niciun colț al meu. Soția mea, Maria, murise acum doi ani, iar de atunci viața mea s-a golit încet-încet de sens. Ana era tot ce-mi rămăsese.

— Nu înțelegi, tata? Vlad nu e de acord. Zice că nu putem să avem pe cineva în casă acum. Avem nevoie de intimitate… și cu serviciul meu, cu stresul… Nu pot, pur și simplu nu pot!

Vlad. Soțul Anei. Întotdeauna am simțit că nu mă place. Poate pentru că eu am venit dintr-o familie simplă, iar el e „domn”, cu facultate și părinți cu relații. Dar niciodată n-am crezut că va veni ziua când fiica mea va alege între mine și el.

Am ieșit pe balconul îngust și am privit orașul. Era o seară ploioasă de noiembrie, iar luminile blocurilor se reflectau în bălțile de pe trotuar. Mi-am amintit de serile când Ana era mică și mă aștepta la geam să vin de la muncă. „Tati, ai adus ceva bun?” — mă întreba mereu cu ochii mari și curioși. Îi aduceam mereu o ciocolată sau o jucărie mică, chiar dacă banii erau puțini.

— Tata, te rog… Nu vreau să ne certăm. Poate găsești la un azil ceva decent. Sau poate la un prieten… — vocea Anei s-a înmuiat puțin, dar nu destul cât să-mi aline durerea.

— Prietenii mei sunt toți bătrâni sau morți, Ana. Și nu vreau la azil. Am muncit o viață ca să nu ajung acolo…

A tăcut. Știam că nu vrea să audă asta. Știam că pentru ea totul e complicat: serviciu stresant la bancă, Vlad mereu nemulțumit, copilul lor — Daria — care abia a început școala și are nevoie de liniște. Dar eu? Eu unde mai încap?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe canapeaua din sufragerie și m-am uitat la tavanul alb, ascultând cum ploaia lovește geamul. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: orele suplimentare la uzină, zilele în care mâncam doar pâine cu margarină ca să-i pot plăti Anei meditațiile la matematică. Când a intrat la facultate am plâns de bucurie — era visul meu împlinit prin ea.

Dimineața m-am trezit devreme și am început să-mi strâng lucrurile într-o geantă veche. Ana a intrat în cameră fără să bată.

— Tata… Poate că exagerez. Dar Vlad chiar nu vrea… Știi cum e el…

— Știu cum e el, Ana. Dar tu? Tu cum ești?

A tăcut din nou. S-a uitat la mine cu ochii umezi, dar n-a spus nimic.

Am ieșit din apartament fără să mă uit înapoi. Pe scara blocului m-am întâlnit cu vecina de la trei, doamna Stanciu.

— Domnu’ Petre! Ce faceți cu geanta aia mare?

— Mă mut, tanti Marioara… N-am noroc de liniște nici la bătrânețe.

A oftat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Să știți că dacă aveți nevoie de ceva… eu sunt aici.

Am zâmbit trist și am coborât scările încet, simțind fiecare treaptă ca pe o lovitură în piept.

Zilele următoare le-am petrecut pe la prieteni vechi — cine mai trăia — sau prin parcuri, încercând să-mi dau seama ce fac mai departe. Am sunat-o pe sora mea, Elena, dar are și ea problemele ei: soț bolnav, pensie mică, doi nepoți pe cap.

Într-o seară friguroasă m-am trezit dormind pe o bancă din Cișmigiu. M-a trezit un polițist:

— Domnu’, totu-i bine? Aveți unde merge?

— Am… am avut…

Mi-a dat un ceai cald și mi-a spus să merg la un centru social pentru bătrâni. Am refuzat politicos.

În acea noapte am plâns pentru prima dată după mulți ani. Nu pentru mine — ci pentru Ana. Pentru că știam că într-o zi va regreta totul.

După o săptămână m-a sunat:

— Tata… Unde ești? Mi-e dor de tine…

Vocea ei tremura. I-am spus unde sunt și a venit să mă ia cu mașina.

— Vlad a plecat la ai lui pentru câteva zile… Poți sta la noi până găsim o soluție.

Am acceptat fără să spun nimic. În drum spre casă am privit-o pe Ana: obosită, cearcăne adânci sub ochi, mâinile tremurânde pe volan.

— Ana… Tu ești fericită?

A izbucnit în plâns.

— Nu știu, tata… Nu știu nimic…

Am ajuns acasă și am stat împreună la masă după mult timp. Daria a venit și m-a îmbrățișat:

— Bunicule, rămâi cu noi?

Am zâmbit amar:

— Cât timp mă lasă mama ta…

În acea seară am vorbit mult cu Ana despre trecut, despre sacrificii și despre cât de greu e să spui ce simți cu adevărat celor dragi. Am realizat că între noi s-au adunat ani de tăceri și așteptări nerostite care ne-au făcut străini.

Acum stau din nou pe canapeaua din sufragerie și mă întreb: oare cât valorează dragostea părintească într-o lume în care fiecare e prea ocupat cu propriile griji? Oare sacrificiul meu a fost în zadar sau încă mai pot spera la o împăcare adevărată cu fiica mea? Ce credeți voi — merită părinții noștri mai mult decât le oferim?