„Nu sunt doar o menajeră!” – Lupta mea pentru respect și vise într-o căsnicie cu Radu

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu doar femeia care spală vasele și calcă cămășile tale! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea pe canapea, cu ochii lipiți de televizor.

Radu nici măcar nu s-a uitat la mine. — Ce-ai pățit iar, Maria? Nu vezi că e meci? Lasă-mă cu prostiile astea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia oară săptămâna aceea când încercam să-i spun ce simt. De fiecare dată, reacția lui era aceeași: indiferență sau iritare. M-am dus în bucătărie și am început să spăl vasele cu gesturi mecanice, lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am întrebat: când am ajuns să fiu invizibilă în propria mea viață?

Nu fusese mereu așa. Când ne-am cunoscut, eram plină de vise. Îmi doream să devin profesoară de limba română, să inspir copiii din satul nostru mic de lângă Pitești. Dar după ce ne-am căsătorit, Radu a insistat să rămân acasă, „că oricum salariul nu merită naveta”. Apoi au venit copiii – Ilinca și Vlad – și viața mea s-a transformat într-o rutină de gătit, curățenie și teme pentru școală.

La început, am crezut că așa trebuie să fie. Mama îmi spunea mereu: „Femeia ține casa, Maria. Asta e menirea noastră.” Dar pe măsură ce anii treceau, simțeam cum mă sting pe dinăuntru. Radu nu mă întreba niciodată ce-mi doresc sau cum mă simt. Când îi spuneam că mi-ar plăcea să lucrez din nou, râdea: „Cine să stea cu copiii? Și oricum, cine te mai angajează la vârsta asta?”

Într-o zi, Ilinca m-a întrebat: — Mama, tu ce vrei să fii când o să fii mare?

Am zâmbit trist. — Sunt deja mare, puiule.

— Dar tu? Ce-ți dorești?

Întrebarea ei m-a urmărit zile întregi. Ce-mi doream eu? Să fiu văzută. Să fiu ascultată. Să am un rost al meu, dincolo de farfurii și rufe spălate.

Într-o sâmbătă dimineață, am prins curaj și i-am spus lui Radu că vreau să mă înscriu la un curs online de literatură. A ridicat din umeri: — Faci ce vrei, dar vezi să nu neglijezi casa.

Am început cursul pe ascuns, noaptea târziu, după ce toți adormeau. Mă simțeam vie din nou. Scriam eseuri, citeam poezii, discutam cu alți oameni pe forumuri. Însă Radu a aflat repede.

— Ce-i prostia asta? De când ai timp de joacă? Uite cum arată casa! Și copiii au nevoie de tine!

— Și eu am nevoie de mine! am strigat pentru prima dată cu adevărat.

A urmat o ceartă cumplită. Radu mi-a spus că sunt egoistă, că îmi neglijez familia pentru „prostii”. Copiii s-au speriat. Vlad a început să plângă.

— Nu vreau să vă certați! a țipat el.

M-am simțit vinovată. Dar în același timp, ceva din mine refuza să mai cedeze. În seara aceea am dormit pe canapea. Am plâns până târziu și m-am întrebat dacă nu cumva greșesc încercând să vreau mai mult.

A doua zi dimineață, Ilinca a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Mama, eu cred că e bine ce faci. Și eu vreau să fiu ca tine când o să fiu mare.

Cuvintele ei mi-au dat putere. Am continuat cursul, chiar dacă Radu era tot mai rece și mai distant. Într-o zi, am primit un email: fusesem selectată pentru un interviu la o școală din oraș ca suplinitoare.

Când i-am spus lui Radu, a izbucnit:

— Nu te duci nicăieri! Cine are grijă de casă? Cine face mâncare?

— O să ne descurcăm! Copiii sunt mari deja! Și tu poți ajuta!

— Eu? Eu muncesc toată ziua! Nu-mi trebuie mie femeie care umblă brambura!

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit din casă și am mers ore întregi prin sat. M-am oprit la poarta vecinei mele, doamna Stela. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Maria, dacă nu lupți acum pentru tine, nimeni n-o va face în locul tău. Știi câte femei trăiesc ca tine? Dar puține au curajul să spună „ajunge!”

M-am întors acasă hotărâtă. Am mers la interviu și am fost acceptată ca suplinitoare pentru două luni. Radu n-a vorbit cu mine o săptămână întreagă. Copiii m-au ajutat cu treburile casei. Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit respectată – nu doar de elevi sau colegi, ci și de mine însămi.

Au trecut câteva luni de atunci. Relația cu Radu e încă rece; uneori mă întreb dacă nu cumva drumurile noastre se vor despărți. Dar nu regret nimic. Am redescoperit cine sunt și ce pot fi.

Mă uit la mine în oglindă și mă întreb: câte femei trăiesc încă în umbra propriilor vise? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „nu sunt doar o menajeră!” și să luptăm pentru respectul nostru?