Între două iubiri: Povestea unei nurori, a soacrei și a unei familii pierdute

— Nu ești ca ea, Maria. N-ai să fii niciodată, mi-a spus soacra mea, privindu-mă cu acea răceală pe care o simțeam în fiecare colț al casei lor. Era Ajunul Crăciunului, iar eu stăteam în bucătăria lor, cu mâinile reci pe fața de masă brodată de bunica lui Vlad, soțul meu. Încercam să nu plâng. Copiii alergau prin sufragerie, iar Vlad încerca să facă pace între mine și părinții lui, dar era clar că nu reușea.

M-am căsătorit cu Vlad după ce el divorțase de Irina, prima lui soție. Toată lumea din sat știa povestea lor: s-au iubit din liceu, s-au căsătorit tineri, au avut o fetiță, Ana. Dar viața i-a despărțit. Eu am apărut târziu, când Vlad era deja un bărbat obosit de certuri și reproșuri. Ne-am cunoscut la serviciu, la spitalul din oraș. Eu eram asistentă, el era medic rezident. Ne-am îndrăgostit încet, cu teamă, ca doi oameni care știu că dragostea nu e niciodată simplă.

Când am intrat pentru prima dată în casa socrilor mei, am simțit privirile lor grele. Soacra mea, Elena, m-a măsurat din cap până-n picioare și mi-a spus direct: — Sper că știi în ce te bagi. Irina va fi mereu parte din familia noastră.

Am încercat să fiu răbdătoare. Am gătit sarmale după rețeta Elenei, am ajutat la curățenie, am mers la biserică duminica dimineața. Dar nimic nu era suficient. Când mergeam la ei cu Ana și cu băiețelul nostru, Darius, Elena îi dădea Anei prăjituri și jucării aduse de la oraș, iar pe Darius abia dacă îl mângâia pe cap. — Ești prea mic să înțelegi, îi spunea ea cu un zâmbet fals.

Într-o zi, am auzit-o pe Elena vorbind la telefon cu Irina: — Draga mea, vino să iei niște mere pentru Ana. Știi că te așteptăm oricând. Am simțit cum mi se strânge inima. De ce nu puteam fi și eu acceptată? De ce trecutul lui Vlad era mai important decât prezentul nostru?

Vlad încerca să mă liniștească: — Mama e așa cu toată lumea. Nu te supăra pe ea. Dar eu vedeam cum se schimbă când Irina venea în vizită: îi aducea cafea la pat, îi povestea despre vecini, râdeau împreună ca două prietene vechi. Cu mine era mereu rece și distantă.

Au trecut anii și am început să mă simt tot mai singură. Prietenele mele îmi spuneau să nu pun la suflet, dar fiecare sărbătoare era o luptă. Într-un an, de Paște, Elena a invitat-o pe Irina la masa de familie fără să-mi spună. Când am intrat în sufragerie cu cozonacul cald în mâini, am văzut-o pe Irina stând la masă lângă Vlad și Ana, râzând cu socrul meu. M-am simțit ca o străină în propria familie.

— Maria, nu te supăra, dar Irina e mama Anei. E normal să fie aici, mi-a spus Vlad încercând să mă împace.

— Dar eu? Eu ce sunt aici? Doar o umbră? am izbucnit eu printre lacrimi.

În seara aceea am plecat acasă cu Darius de mână. Vlad a rămas cu Ana la părinții lui. Am plâns toată noaptea, întrebându-mă dacă nu cumva greșisem alegând să intru într-o familie care nu mă voia.

Au urmat luni de tăcere între mine și Elena. Mergeam doar când era nevoie, evitam discuțiile lungi și încercam să mă concentrez pe copii și pe serviciu. Dar rana rămânea acolo.

Într-o zi, Darius a venit acasă plângând: — Bunica a zis că Ana e mai importantă pentru că e fata lui tati dinainte… Eu nu sunt la fel de iubit?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am luat în brațe și i-am promis că îl iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar știam că nu pot umple golul lăsat de indiferența bunicilor lui.

Am încercat să vorbesc cu Vlad despre asta:
— Trebuie să le spui părinților tăi că Darius e nepotul lor la fel ca Ana!
— Maria, nu vreau scandaluri… Mama e bătrână, nu o mai schimbi acum…
— Dar pe Darius cine îl apără? Cine îi explică de ce nu e iubit?

Vlad a tăcut. Și atunci am înțeles că lupta mea era doar a mea.

Într-o zi de vară, când Darius avea șapte ani și Ana doisprezece, am decis să plecăm într-o vacanță doar noi trei: eu, Vlad și copiii. Am mers la munte, am urcat pe poteci abrupte și am râs împreună ca o familie adevărată. Acolo, departe de ochii Elenei și ai satului, am simțit pentru prima dată că aparțin undeva.

Dar liniștea nu a durat mult. La întoarcere am găsit-o pe Elena bolnavă la pat. Irina era deja acolo, îi aducea ceaiuri și îi schimba compresele pe frunte. M-am apropiat timid:
— Pot să ajut cu ceva?
Elena m-a privit lung:
— Nu trebuie… Irina știe ce-mi place.

M-am retras în bucătărie și am plâns în tăcere.

În acea noapte Vlad mi-a spus:
— Maria, mama nu va mai fi mult printre noi… Poate ar trebui să încercăm să fim toți împreună…
— Cum? Când eu sunt mereu exclusă?
— Nu știu… Poate timpul va vindeca…

Elena s-a stins câteva luni mai târziu. La înmormântare, Irina a stat lângă sicriu ținând-o pe Ana de mână. Eu eram undeva în spate cu Darius care plângea fără să știe exact de ce.

După slujbă, socrul meu s-a apropiat de mine pentru prima dată:
— Maria… îmi pare rău că n-am știut să te primesc în familie… Poate acum putem începe altfel…

Nu știam dacă mai aveam puterea să cred în promisiuni.

Acum stau seara pe balcon privind copiii cum se joacă împreună și mă întreb: oare cât de mult contează trecutul într-o familie? Oare putem vreodată vindeca rănile vechi sau suntem condamnați să le purtăm mereu cu noi? Voi ce credeți?