Totul pentru cumnatul meu – Testamentul care mi-a sfâșiat familia

— Nu se poate! Nu se poate! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce notarul își dregea glasul și încerca să continue citirea testamentului. Mâinile îmi tremurau pe marginea scaunului, iar privirea mi se împăienjenise de lacrimi. În jurul mesei, toți păreau împietriți: soțul meu, Mihai, cu ochii în pământ; cumnatul meu, Vlad, cu un zâmbet abia schițat; și soacra mea, sau mai bine zis amintirea ei, care plutea ca o umbră grea peste încăpere.

„Toate bunurile mobile și imobile, precum și economiile din bancă, revin fiului meu Vlad…” — cuvintele acestea mi-au răsunat în cap ca un ecou dureros. Mihai nu a spus nimic. Nici măcar nu s-a uitat la mine. Am simțit cum între noi se ridică un zid invizibil, rece și aspru.

Am ieșit pe hol, încercând să-mi trag sufletul. M-am sprijinit de perete și am început să plâng în hohote. Nu era vorba doar de bani sau case. Era vorba de faptul că Mihai fusese șters din povestea propriei sale familii. Cum putea mama lui să facă așa ceva?

— Livia, hai să mergem acasă, mi-a spus Mihai încet, fără să mă privească.

— Mihai, nu poți să taci! Nu vezi ce ți-au făcut? Cum poți să accepți așa ceva?

El a ridicat din umeri, resemnat.

— Nu are rost să ne certăm. Oricum nu mai putem schimba nimic.

Am simțit cum mă sufocă furia. Cum să nu ne certăm? Cum să nu spunem nimic? Vlad stătea în pragul ușii, cu mâinile în buzunare.

— Îmi pare rău, frate, dar știi că mama a avut mereu motivele ei… a spus el cu o voce fals blândă.

M-am întors spre el:

— Ce motive? Să-și umilească propriul fiu?

Vlad a ridicat din sprâncene și a plecat fără să mai spună nimic. Am rămas singuri pe holul rece al biroului notarial.

Drumul spre casă a fost tăcut. Mihai conducea absent, iar eu mă uitam pe geam la orașul cenușiu de februarie. În mintea mea se derulau scene din trecut: mesele de Crăciun la care soacra mea îl critica pe Mihai pentru orice; momentele când Vlad era lăudat pentru orice fleac; serile când Mihai venea acasă abătut după ce fusese ignorat sau certat fără motiv.

Ajunși acasă, am izbucnit din nou:

— Nu pot să cred că accepți asta! Ești fiul ei! Cum poți să lași totul să treacă?

Mihai s-a prăbușit pe canapea și și-a acoperit fața cu mâinile.

— Livia, nu mai pot. Toată viața am încercat să-i fac pe plac și tot Vlad a fost preferatul. Poate că asta merit…

— Nu meriți asta! Nimeni nu merită!

Am simțit cum mă cuprinde neputința. Am început să mă cert cu el aproape zilnic. Îl acuzam că e slab, că nu luptă pentru dreptatea lui. El se închidea tot mai mult în sine. Între noi s-a instalat o răceală pe care nu o mai recunoșteam.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Mihai a ieșit din casă fără să spună nimic. Am rămas singură în bucătărie, cu masa plină de farfurii nespălate și cu inima sfâșiată de vinovăție și furie.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Vlad: „Sper că nu-l înnebunești pe Mihai cu reproșurile tale. Acceptă situația și mergi mai departe.”

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Cine era el să-mi spună mie ce să fac? Dar apoi m-am întrebat: oare chiar eu sunt problema? Oare furia mea nu face decât să-l rănească și mai tare pe Mihai?

Am încercat să vorbesc cu soacra mea înainte să moară. Îmi amintesc ultima noastră discuție:

— Doamnă Maria, de ce îl tratați pe Mihai atât de rece?

Ea m-a privit lung:

— Livia, fiecare mamă își cunoaște copiii. Vlad a fost mereu aproape de mine. Mihai… a ales alt drum.

Nu am înțeles niciodată ce voia să spună cu adevărat. Poate că nici ea nu știa.

Au trecut luni de zile. Relația mea cu Mihai s-a răcit tot mai mult. Eu nu puteam ierta nedreptatea, el nu putea trece peste resemnarea lui. Familia noastră s-a destrămat încet-încet sub povara unui testament care a scos la iveală toate rănile vechi.

La o întâlnire de familie, Vlad a venit cu soția lui nouă și cu un aer triumfător. Toată lumea îl felicita pentru „realizările” lui. Mihai stătea într-un colț, tăcut și absent. M-am apropiat de el:

— Hai să plecăm…

El m-a privit trist:

— Livia, tu chiar crezi că banii sau casa ne-ar fi făcut fericiți?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că nu era vorba doar despre bani. Poate era vorba despre recunoaștere, despre iubire, despre dreptate.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Oare am avut dreptate să mă revolt? Sau am fost doar egoistă? Cât valorează o familie dacă e clădită pe nedreptate și tăcere? Voi ce ați fi făcut în locul meu?