„Bunicule, de ce nu vrei să trăim mai bine?” – Povestea unei familii românești între sacrificiu și neînțelegere

— Bunicule, de ce nu vrei să trăim mai bine?
Vocea Ilincăi a tăiat liniștea din sufragerie ca un cuțit. Era seară, iar televizorul bâzâia pe fundal cu știrile despre scumpiri și proteste. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la ea, cu ochii mari și sinceri, și am văzut în privirea ei nu doar curiozitate, ci și reproș.
— Ilinca, nu e așa simplu… am început eu, dar m-a întrerupt fiica mea, Mirela.
— Tata, nu mai avem răbdare. Nu vezi că nu ne descurcăm? Copiii cresc, facturile cresc, salariile noastre stau pe loc. Tu ai pensia aia bună de la CFR și tot nu vrei să ne ajuți să plecăm din țară sau măcar să ne dai bani să ne mutăm la oraș.

Am simțit cum mă sufoc. Toată viața am muncit pe șantierul de cale ferată, am tras ca un câine să-i țin pe toți la școală, să nu le lipsească nimic. Acum, la bătrânețe, pensia mea era singura ancoră pentru toată familia. Mirela și soțul ei, Radu, lucrau la fabrica de mobilă din sat – salarii mici, program lung. De câteva luni, tot încercau să mă convingă să vând casa bătrânească și terenul de la marginea satului ca să le dau bani să plece în Germania. Eu nu puteam. Nu voiam.

— Tataie, toți colegii mei au telefoane noi și haine frumoase. De ce noi nu putem? a continuat Ilinca, cu voce tremurată.

Mi-am trecut mâna peste față. M-am uitat la poza soției mele, Maria, care murise acum trei ani. Ea ar fi știut ce să spună. Eu doar simțeam că mă scufund.

— Ilinca, dragă, uneori trebuie să ne mulțumim cu ce avem…
— Asta e vorba de oameni bătrâni! a izbucnit Mirela. Noi nu vrem să trăim ca tine! Vrem altceva pentru copiii noștri!

Radu stătea într-un colț, tăcut. Știam că îl doare să mă vadă așa, dar și el era prins între dorința de a-și ajuta familia și respectul față de mine.

În noaptea aia n-am dormit deloc. M-am plimbat prin curte, printre meri și pruni, ascultând greierii și gândindu-mă la tot ce am construit aici. Casa asta era viața mea – fiecare scândură pusă cu mâna mea, fiecare pom plantat cu Maria lângă mine. Cum să vând totul? Cum să renunț la rădăcini?

A doua zi dimineață am găsit-o pe Mirela în bucătărie.
— Tata… iartă-mă că am țipat aseară. Dar nu mai putem așa. Radu e obosit, eu sunt obosită… Copiii vor altceva. Ne sufocăm aici.

Am oftat adânc.
— Știu că vă e greu. Dar dacă vând casa asta… unde o să mă duc eu? Unde o să vă întoarceți dacă nu vă merge bine acolo?

Mirela a început să plângă.
— Nu știu… Dar nu mai pot! Toată lumea pleacă! Doar noi rămânem blocați aici!

În zilele următoare tensiunea a crescut. Radu a început să bea mai mult. Ilinca s-a închis în camera ei și nu mai vorbea cu mine decât când era nevoie. Am început să mă simt ca un străin în propria casă.

Într-o sâmbătă dimineață a venit fratele meu mai mic, Doru.
— Ioane, nu te mai chinui atâta! Dă-le ce vor! Tu ai trăit destul aici… Lasă-i pe tineri să-și facă viața!

M-am uitat la el cu amărăciune.
— Doru, tu ai plecat la oraș de tânăr și n-ai mai venit decât la înmormântări și Paște… Eu am rămas aici pentru toți! Acum vrei să plece și copiii mei?

Doru a dat din umeri.
— E altă lume acum…

Seara aceea a fost cea mai grea. Ilinca a venit la mine cu ochii roșii de plâns.
— Bunicule… dacă tu nu ne ajuți, o să plecăm oricum. Dar n-o să mai avem unde ne întoarce…

Am simțit că mi se rupe sufletul. Am ieșit afară și m-am uitat la stele. M-am gândit la părinții mei, la Maria, la toate sacrificiile făcute pentru familie. Oare greșisem undeva? Oare dragostea mea pentru rădăcini îi ținea pe ai mei captivi?

A doua zi am chemat familia la masă.
— Ascultați-mă bine… Dacă asta vreți cu adevărat, o să vând terenul de la margine și vă dau banii de drum. Dar casa asta rămâne aici. Pentru voi. Pentru când o să vreți să vă întoarceți.

Mirela m-a îmbrățișat printre lacrimi.
— Mulțumesc, tata… Poate într-o zi o să înțelegem și noi ce simți tu pentru locul ăsta.

Au plecat după două luni. Casa a rămas goală și liniștea apăsătoare s-a așternut peste tot. În fiecare seară mă uit la poarta închisă și mă întreb dacă am făcut bine sau rău.

Poate că uneori dragostea înseamnă să-i lași pe cei dragi să plece… Dar oare cât valorează rădăcinile atunci când familia se destramă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?