Tot ce am dat fiului meu: Povestea unei mame din România

— Rareș, nu-mi răspunzi nici azi? Am lăsat telefonul să sune până când vocea rece a robotului mi-a tăiat speranța. Era a treia zi la rând când încercam să-l sun. M-am uitat la poza lui de pe perete, aceea de la absolvire, cu zâmbetul larg și ochii plini de vise. Am simțit cum mă apasă inima, ca și cum cineva mi-ar fi pus o piatră grea pe piept.

Am crescut singură un copil într-un sat mic din Moldova. Soțul meu, Ilie, a murit devreme, lăsându-mă cu datorii și cu un băiat de patru ani. Am spălat scări la blocuri în oraș, am cules mere la livezi, am făcut curat în casele oamenilor mai avuți. Nu mi-a fost rușine niciodată. „Pentru Rareș fac totul”, îmi spuneam în fiecare dimineață când mă trezeam la cinci, cu mâinile crăpate de la detergent și spatele înțepenit de frig.

Rareș era un copil bun. Învăța bine, nu-mi cerea niciodată nimic în plus. Îl vedeam cum se uită la pantofii lui vechi, dar nu spunea nimic. Într-o zi, când a venit acasă cu carnetul plin de note de zece, am plâns de bucurie și i-am promis că va ajunge cineva. „Mamă, o să te scot din sărăcie”, mi-a zis atunci, și am crezut fiecare cuvânt.

Anii au trecut greu. Am vândut tot ce aveam ca să-l trimit la liceu în oraș. Mergeam la el cu sacoșa plină de mâncare făcută acasă: sarmale, cozonac, ouă proaspete. Îmi spunea mereu: „Mamă, nu trebuia să te deranjezi.” Dar știam că îi era dor de gustul copilăriei.

Când a intrat la facultate la București, am simțit că mi se rupe sufletul. Nu aveam bani să-l ajut prea mult, dar el s-a descurcat. A lucrat part-time, a învățat pe brânci și a terminat cu bursă. Apoi a prins un job bun la o firmă mare de IT. M-am bucurat ca o nebună când mi-a spus că și-a cumpărat primul apartament.

La început mă suna des. Îmi povestea tot: despre colegi, despre oraș, despre cât de greu e să fii singur printre străini. Îl ascultam ore întregi și îi dădeam sfaturi ca o mamă care nu știe nimic despre lumea lui, dar vrea să fie aproape.

Apoi telefoanele au început să fie mai rare. „Mamă, sunt ocupat.” „Mamă, am ședință.” „Mamă, ies cu prietenii.” M-am obișnuit cu tăcerea lui ca și cu frigul din casa mea bătrânească.

Într-o zi, am primit vestea că s-a însurat. Nu m-a invitat la nuntă. Mi-a trimis doar o poză pe WhatsApp: el și o fată frumoasă, zâmbind larg pe o plajă din Grecia. Am plâns toată noaptea. A doua zi i-am scris: „Să fiți fericiți! Să nu uiți că te iubesc.” Nu mi-a răspuns.

Vecina mea, tanti Viorica, mă întreba mereu: „Ce face băiatul tău? Când vine pe acasă?” Nu știam ce să-i spun. Mă prefăceam că totul e bine. „E ocupat, muncește mult.” Dar adevărul era că Rareș nu mai voia să audă de mine.

Au trecut ani. Casa mea s-a golit de râsete și pași grăbiți. Doar eu și pisica bătrână mai umpleam serile lungi de iarnă. Într-o zi m-am îmbolnăvit rău. Am ajuns la spital cu ambulanța. Doctorii au spus că am nevoie de operație urgentă la inimă.

Am încercat să-l sun pe Rareș din salonul rece al spitalului județean. Nici atunci nu mi-a răspuns. Asistenta m-a întrebat dacă am pe cineva care să vină după mine după operație. Am dat din cap că nu.

După operație, când încă eram amețită de anestezie, am auzit voci pe hol:
— E mama mea aici? Sunt Rareș Popescu.
Am deschis ochii și l-am văzut după ani întregi. Era mai slab, cu cearcăne adânci sub ochi. S-a apropiat timid de patul meu.
— Mamă… îmi pare rău… N-am știut…
Lacrimile i-au curs pe obraji și atunci am simțit că toată durerea mea s-a adunat într-un singur oftat.
— De ce ai plecat? De ce m-ai uitat?
A tăcut mult timp înainte să răspundă:
— Nu te-am uitat niciodată… doar că… viața m-a luat pe sus. Am vrut să-ți arăt că pot reuși singur… dar m-am pierdut pe drum.
Nu l-am certat. L-am strâns în brațe cât am putut de tare.

După ce m-am întors acasă, Rareș a venit des la mine. Mi-a adus medicamentele, mi-a făcut cumpărături, a reparat gardul vechi din curte. Soția lui a venit și ea într-o zi cu un cozonac cald și mi-a spus:
— Vreau să vă cunosc mai bine… Rareș mi-a povestit multe despre dumneavoastră.
Am simțit că viața îmi dă o nouă șansă.

Dar rana rămâne acolo, undeva adânc în sufletul meu. Mă întreb uneori: oare câți părinți trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare sacrificiul nostru chiar contează sau copiii uită prea ușor?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar dacă ați fi în locul meu, ați putea ierta atât de ușor? Sau ați rămâne prizonieri ai durerii?