Străină în propria casă: Povestea mea despre demnitate, familie și singurătate

— Mama, trebuie să vorbim serios. Nu mai poți sta singură într-un apartament atât de mare. E timpul să te gândești la ceva mai practic.

Vocea Irinei răsuna în sufrageria care încă păstra mirosul de cafea și amintirea pașilor lui Mihai, soțul meu. Mă uitam la ea, la sprâncenele ridicate și la privirea rece, și nu-mi venea să cred că fetița pe care o țineam odinioară de mână îmi vorbea acum ca unui străin.

— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Uite, am găsit o garsonieră drăguță, aproape de piață. E la parter, nu trebuie să urci scări. Și… dacă am închiria apartamentul ăsta, am putea plăti ratele la mașina lui Vlad și poate chiar să punem ceva deoparte pentru viitorul copiilor.

M-am uitat în jur: biblioteca plină cu romane vechi, tabloul cu noi trei la mare, perdelele cusute de mâna mea. Toate păreau să se îndepărteze, ca și cum cineva ar fi tras de ele spre o altă lume. Mi-am strâns halatul pe lângă mine și am simțit un gol în stomac.

— Irina, tu chiar crezi că nu mai am loc aici? Că sunt… un bagaj?

Ea a oftat, evitându-mi privirea.

— Nu e vorba despre asta, mamă. Dar trebuie să fim realiști. E greu să ții un apartament atât de mare. Facturile, întreținerea… Și tu ești singură. Nu vrei să fii mai aproape de oameni de vârsta ta?

Mi-am mușcat buzele. Nu voiam să plâng. Am crescut-o singură pe Irina cât Mihai era plecat cu serviciul prin țară. Am muncit douăzeci de ani la Poștă, am făcut economie la fiecare leu ca să-i cumpăr haine și cărți. Acum, când casa era goală și liniștea mă apăsa ca o piatră pe piept, singurul lucru care-mi rămăsese era acest apartament.

În noaptea aceea n-am dormit. Am stat pe canapea și m-am uitat la lumina slabă care intra prin geam. M-am gândit la Mihai: „Ce-ai fi făcut tu? Ai fi acceptat să fii dat la o parte?”

A doua zi, Irina a venit cu Vlad, ginerele meu. El a început să-mi explice cât de avantajos ar fi să închiriem apartamentul: „Doamnă Elena, cu banii ăia puteți trăi liniștită! Și noi vă ajutăm cu mutatul.”

Am simțit cum mă sufoc. Nu era vorba doar despre spațiu sau bani. Era vorba despre rădăcini, despre demnitate. Despre faptul că nu voiam să fiu o povară, dar nici să fiu exilată din propria viață.

— Nu vreau să mă mut! am spus brusc. Aici e casa mea. Aici am trăit cu Mihai, aici am crescut-o pe Irina.

Irina s-a ridicat nervoasă:

— Mamă, nu înțelegi! Nu e vorba doar despre tine! Și noi avem nevoie de ajutor! Vlad are rate, copiii au nevoie de haine… Tu stai aici singură ca o regină într-un palat gol!

Am simțit cum mă lovește fiecare cuvânt. M-am ridicat încet și am mers în dormitor. Am închis ușa și am plâns în pernă ca un copil.

Zilele următoare au fost reci și tăcute. Irina nu m-a mai sunat. Vecina mea, doamna Stanciu, a venit într-o zi cu o prăjitură și m-a găsit privind pe geam.

— Ce-ai pățit, dragă Elena? Pari abătută.

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a strâns de mână:

— Să nu lași pe nimeni să-ți ia ce-i al tău! Copiii uită uneori cât ai muncit pentru ei…

M-am simțit puțin mai bine după discuția cu ea. Dar noaptea, singurătatea era mai grea ca niciodată.

Într-o duminică dimineață, Irina a venit din nou. Era obosită, cu cearcăne adânci.

— Mamă… îmi pare rău dacă te-am rănit. Dar nu știu ce să facem. Suntem la limită cu banii…

Am privit-o lung. În ochii ei am văzut fetița speriată care venea la mine când avea coșmaruri.

— Irina, știu că ți-e greu. Dar nu pot să renunț la tot ce am construit o viață întreagă doar pentru bani. Hai să găsim altă soluție.

A lăcrimat și m-a îmbrățișat strâns.

— Poate… poate putem sta împreună aici? Să ne ajutăm reciproc?

Am zâmbit printre lacrimi. Poate că nu era totul pierdut.

Acum stăm împreună în apartamentul nostru mare și gălăgios. Încercăm să ne ascultăm una pe cealaltă și să nu uităm că familia nu înseamnă doar sacrificii, ci și iubire și respect.

Mă întreb uneori: oare câți părinți se simt străini în propria casă? Unde se termină ajutorul și începe egoismul? Poate că răspunsul e undeva între lacrimi și iertare…