Scrisoarea de Crăciun a micuței Larisa: Între două familii și o inimă frântă

— Larisa, iar stai la geam? Nu vezi că e frig? Intră înapoi, că răcești!
Vocea doamnei Mariana răsună aspru din bucătărie. Mă întorc încet, cu obrajii roșii de la vântul iernii și cu ochii umezi. Nu-mi place să o supăr, dar nici nu pot să nu privesc cum zăpada se așterne peste orașul ăsta mic din Moldova, unde fiecare casă pare să ascundă o poveste pe care eu n-o voi trăi niciodată.

— Vin, doamnă Mariana, răspund încet, strângând la piept foaia pe care am scris-o cu litere tremurate. E scrisoarea mea către Moș Crăciun. Anul ăsta nu i-am cerut jucării sau dulciuri. I-am cerut doar o familie. Una adevărată.

În casa de plasament e cald, dar nu e acasă. E curat, dar nu miroase a cozonac sau a brad. Fetele râd și se joacă, dar eu simt mereu un gol în piept. M-am obișnuit cu regulile, cu programul strict, cu vizitele rare ale asistentului social și cu promisiunile care nu se țin niciodată.

În seara aceea, după ce am terminat cina, m-am strecurat în camera mea și am citit iar scrisoarea:

„Dragă Moș Crăciun,
Nu vreau păpuși sau haine noi. Vreau doar să nu mai fiu singură. Vreau o mamă care să mă țină în brațe când plâng și un tată care să mă învețe să merg pe bicicletă. Vreau să am cui să spun ‘Noapte bună’ fără să-mi fie frică că mâine nu va mai fi acolo.”

Am pus scrisoarea sub pernă, dar dimineața nu mai era acolo. Am găsit-o pe doamna Mariana citind-o la bucătărie, cu ochii umezi și buzele strânse.

— Larisa, de ce n-ai spus nimic? mă întreabă ea încet.
— Mi-a fost frică… că n-o să mă asculte nimeni.
— Știi că noi te iubim, nu?

Nu știam ce să răspund. Îi simțeam grija, dar nu era iubirea aceea pe care o vedeam la ceilalți copii când veneau părinții după ei la serbări. Eu stăteam mereu în spate, cu ochii la ușă.

În zilele următoare, atmosfera s-a schimbat. Doamna Mariana și domnul Ion vorbeau în șoaptă când credeau că nu-i aud. Într-o seară, am auzit-o pe doamna Mariana plângând în baie. M-am ascuns după ușă și am auzit-o spunând:

— Ion, nu pot… Nu pot să-i dau drumul! E ca și cum ar fi fata mea…
— Știu, Mari, dar poate așa îi va fi mai bine. Poate chiar va avea o familie a ei…

Am înțeles atunci că ceva urma să se schimbe. În ziua următoare a venit doamna Camelia, asistentul social.

— Larisa, ai vrea să cunoști o familie care vrea să te adopte?

M-am blocat. Inima mi-a bătut atât de tare încât mi s-a părut că toată lumea o aude.

— Dar… doamna Mariana? Domnul Ion?
— Ei vor rămâne mereu aproape de tine dacă vrei. Dar familia Popescu ar vrea să te cunoască.

Am mers la întâlnire cu sufletul strâns. Familia Popescu era formată dintr-o doamnă tânără, Ana, și un domn blând, Radu. Mi-au zâmbit larg și m-au întrebat ce-mi place să fac, dacă am animale preferate și ce-mi doresc cel mai mult.

— Să am cui spune ‘mamă’ și ‘tată’, am șoptit eu.

Ana m-a luat de mână și mi-a spus:
— Poate vei putea să ne spui asta într-o zi.

Au urmat luni de vizite, discuții și speranțe. Între timp, relația mea cu doamna Mariana s-a răcit. Simțeam că mă trădează dacă mă atașez de familia Popescu, dar simțeam și că nu pot rămâne mereu copilul nimănui.

În Ajunul Crăciunului, am primit vestea: urma să mă mut la familia Popescu după vacanță. Am plâns toată noaptea. Doamna Mariana a venit la mine în cameră.

— Larisa, știu că te doare. Și pe mine mă doare. Dar tu meriți mai mult decât putem noi oferi. Meriți o familie care să fie doar a ta.

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit pentru prima dată că cineva chiar mă lasă să plec din dragoste.

Crăciunul l-am petrecut între două lumi: la masa familiei Popescu, unde am primit primul meu cadou ales special pentru mine — un jurnal cu coperți roz — și la casa de plasament, unde fetele m-au îmbrățișat și mi-au promis că nu mă vor uita.

În noaptea aceea am scris prima pagină din jurnal:
„Poate că Moș Crăciun există cu adevărat… Poate că dorințele se împlinesc dacă ai curajul să le scrii.”

Acum mă întreb: Oare câți copii ca mine își scriu dorințele pe foi care ajung uitate sub perne? Oare câți adulți au curajul să lase dragostea să plece pentru binele unui copil? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu sau al Marianei?