Destinul în alb: Mărturisirea Anei Dumitrescu

— Ana, te rog, nu mai plânge. O să fie bine, o să vezi, îmi șoptește Vlad, încercând să-mi prindă mâna tremurândă. Îl privesc cu ochii roșii, încercând să-mi ascund rușinea și furia. Rochia albă, pe care am visat-o de când eram copilă, pare acum o glumă crudă. Mă simt ca o păpușă stricată, expusă privirilor tuturor, în fața bisericii din satul nostru prăfuit din Bărăgan.

— Nu vreau să intru, Vlad. Nu pot. Toți se uită la mine ca la o ciudățenie. Mama nici nu a venit… Și tata… nici nu știu dacă știe că mă mărit azi.

Vlad oftează și se apleacă spre mine, încercând să-mi șteargă lacrimile. — Ana, nu contează ce cred alții. Eu te iubesc. Nu pentru că poți merge sau nu. Pentru că ești tu.

Îmi amintesc cum eram înainte de accident. O fată veselă, mereu cu zâmbetul pe buze, alergând pe ulițele satului cu sora mea mai mică, Irina. Tata era mândru de mine – prima din familie care urma să termine facultatea la București. Mama mă certa mereu că stau prea mult cu băieții la fotbal, dar în ochii ei vedeam mândria.

Totul s-a schimbat într-o noapte de iarnă, când un șofer beat a intrat cu mașina în mine și în Irina. Eu am scăpat cu viață, dar fără picioare. Irina… nu a mai deschis ochii niciodată.

De atunci, mama nu mi-a mai vorbit ca înainte. M-a învinovățit pe mine pentru tot. — Dacă nu te-ai fi dus după ea… Dacă ai fi fost mai atentă…

Tata s-a retras în tăcere și băutură. Casa noastră a devenit un muzeu al durerii. Eu am rămas captivă între pereții camerei mele, cu gândurile mele negre și cu urletele mamei care răsunau prin uși.

Vlad a apărut ca o lumină slabă într-o cameră întunecată. Era colegul meu de facultate, cel care mă făcea să râd la cursuri și care mi-a adus prima dată flori după accident. Nu știu când am început să-l iubesc. Poate când mi-a spus că nu-i pasă dacă nu voi mai merge niciodată sau când m-a ajutat să-mi pun rochia preferată doar ca să mă simt din nou frumoasă.

Dar iubirea noastră a fost mereu umbrită de privirile celor din jur. — Ce vede la ea? — O să-l părăsească după ce se satură să o care peste tot! — Săracul băiat…

În ziua nunții noastre, mama a refuzat să vină. — Nu pot să văd așa ceva! — mi-a spus la telefon, vocea ei tăioasă ca lama unui cuțit. Tata nu a răspuns la niciun apel.

Irina nu mai era acolo să-mi spună că sunt frumoasă.

Vlad m-a dus în fața altarului, iar preotul s-a uitat la mine cu milă. Câteva rude au venit doar din obligație. Vecinii șușoteau pe la colțuri.

— Ana, vrei să fii soția lui Vlad? — vocea preotului răsună în biserica rece.

Mi-am ridicat privirea spre Vlad și am văzut lacrimi în ochii lui. Nu știam dacă sunt de fericire sau de teamă pentru viitorul nostru incert.

— Da… — am șoptit abia auzit.

După slujbă, am ieșit afară și am simțit cum toți ochii sunt pe mine. O bătrână s-a apropiat și mi-a pus mâna pe cap: — Săraca fată… Dumnezeu să-ți dea putere!

Am vrut să țip: „Nu sunt o victimă! Nu vreau mila voastră!” Dar nu am avut curaj.

Seara, la petrecere, Vlad încerca să mă facă să zâmbesc. Prietenii lui dansau, dar eu stăteam într-un colț, privind cum lumea se distrează fără mine.

La un moment dat, mama a apărut la ușă. Ochii ei erau roșii de plâns.

— Ana… — vocea ei tremura. — Iartă-mă… N-am știut cum să trăiesc fără Irina… N-am știut cum să te iubesc așa…

Am izbucnit în plâns și Vlad m-a strâns în brațe.

— Nu e vina ta… Nici a mea… Nici a Irinei…

În noaptea aceea am simțit pentru prima dată că pot respira din nou. Că poate există un viitor pentru mine și Vlad, chiar dacă nu e cel pe care l-am visat cândva.

Dar încă mă întreb: Oare lumea va putea vreodată să vadă dincolo de scaunul meu cu rotile? Oare eu voi putea vreodată să mă iert cu adevărat pentru tot ce s-a întâmplat?