Scrisori din Umbra: Povestea Unei Identități Pierdute

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am strigat în gând, cu mâinile tremurânde pe cutia de lemn veche, găsită în fundul dulapului. Era a treia zi după înmormântare și casa mirosea încă a lumânări stinse și a flori ofilite. Tata, Ion, stătea pe scaunul din bucătărie, cu privirea pierdută în ceașca de cafea, iar sora mea, Irina, plângea încet la fereastră. Eu eram singura care nu reușea să verse nicio lacrimă. Parcă totul era suspendat între două lumi: cea pe care o știam și cea pe care urma să o descopăr.

Am deschis cutia cu grijă, ca și cum aș fi dezgropat un secret interzis. Înăuntru, un teanc de scrisori legate cu o panglică roșie, îngălbenite de timp. Pe prima scria: „Pentru Maria, cu dragoste veșnică. Al tău, Doru.” Am simțit cum inima mi se oprește. Cine era Doru? De ce nu auzisem niciodată acest nume?

Am citit prima scrisoare cu sufletul la gură. „Maria, nu pot trăi fără tine. Dacă ai fi avut curajul să vii cu mine la București, am fi fost fericiți…” Cuvintele erau pline de dor și regret. Pe măsură ce citeam mai departe, am aflat despre o iubire interzisă, despre promisiuni nespuse și despre un copil care nu trebuia să știe niciodată adevărul.

— Ce faci acolo? m-a întrebat Irina, apropiindu-se încet.

— Nimic… doar niște scrisori vechi de la mama. Vrei să citești?

A luat una din mâinile mele și a început să citească cu voce tare. Pe chipul ei se citea șocul.

— Asta… asta nu poate fi adevărat! Mama a avut o altă iubire? Și… cine e copilul despre care vorbește?

Am simțit cum mi se taie respirația. Era imposibil să nu mă gândesc: oare eu eram acel copil? Sau Irina?

În zilele următoare, nu am mai putut dormi. Întrebările mă bântuiau noaptea: cine sunt eu cu adevărat? Tata știa? De ce mama a ascuns totul?

Am decis să-l confrunt pe tata. L-am găsit în grădină, tăind lemne.

— Tata… trebuie să vorbim. Am găsit niște scrisori de la un anume Doru. Cine e el?

A lăsat toporul jos și s-a uitat la mine ca și cum ar fi văzut o fantomă.

— Nu trebuia să le găsești… Dar acum că știi… Doru a fost prima iubire a mamei tale. S-au cunoscut înainte să mă întâlnească pe mine. A vrut să fugă cu el la București, dar bunicii tăi nu au lăsat-o. Eu am venit după… Am iubit-o toată viața mea, dar știam că o parte din sufletul ei nu mi-a aparținut niciodată.

— Și copilul? Cine e copilul?

Tata a oftat adânc.

— Tu ești copilul acela. Doru e tatăl tău biologic.

M-am prăbușit pe bancă, incapabilă să procesez ce aud. Toată viața mea fusese o minciună? Irina s-a apropiat și m-a luat în brațe.

— Nu contează sângele, Ana. Ești sora mea și te iubesc la fel ca înainte.

Dar pentru mine conta. M-am simțit trădată de toți: de mama care nu mi-a spus niciodată adevărul, de tata care a acceptat să trăiască în umbra altui bărbat, de Irina care părea să accepte totul atât de ușor.

Am decis să-l caut pe Doru. Am găsit adresa într-una din scrisori: un sat mic din județul Prahova. Am plecat singură într-o dimineață ploioasă, cu inima cât un purice.

Când am ajuns la poarta casei lui Doru, am ezitat. O femeie bătrână m-a întâmpinat.

— Pe cine cauți, fată dragă?

— Pe domnul Doru Popescu… Sunt Ana… fiica Mariei.

Femeia a tresărit și m-a privit lung.

— Intră… Doru e bolnav, dar cred că te aștepta toată viața lui.

L-am găsit pe Doru într-un pat vechi, cu ochii pierduți spre fereastră. Când m-a văzut, a început să plângă.

— Maria…?

— Nu… sunt Ana. Fiica ta.

A întins mâna spre mine și am simțit pentru prima dată că aparțin cuiva care mă vedea cu adevărat.

Am stat ore întregi de vorbă. Mi-a povestit despre iubirea lor, despre visurile pe care le-au avut și despre cât de mult a regretat că nu a luptat mai mult pentru mama mea și pentru mine.

Când am plecat spre casă, aveam sufletul sfâșiat între două lumi: cea a familiei care m-a crescut și cea a sângelui care mă chema spre altceva.

Când am ajuns acasă, tata m-a îmbrățișat fără cuvinte. Irina mi-a zâmbit printre lacrimi.

— Familia e acolo unde e dragoste, Ana. Nu uita asta niciodată.

Dar eu nu puteam uita nici minciuna care ne-a ținut împreună atâția ani. M-am întrebat atunci: oare pot ierta trecutul? Pot să-mi accept identitatea sau voi rămâne mereu prizoniera unui secret?

Poate că răspunsul nu-l voi găsi niciodată singură… Voi ce ați face dacă ați descoperi că viața voastră e construită pe o minciună?