Fără Voia Mea: Când Soacra Îți Invadează Viața

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce o țineam pe Maria la piept. Radu stătea în ușă, cu privirea în pământ, iar mama lui, doamna Lidia, deja despacheta cutii în sufrageria noastră mică din cartierul Militari.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Cu doar două zile înainte, mă întorsesem acasă de la maternitate, obosită, fericită și speriată în același timp. Maria era primul nostru copil, iar eu simțeam că fiecare secundă e o provocare. Îmi doream liniște, intimitate și timp să mă obișnuiesc cu noul rol. Dar liniștea a fost spulberată când, într-o după-amiază ploioasă, am auzit cheia răsucindu-se în ușă și vocea doamnei Lidia răsunând vesel: „Sunt aici, mamă! Am adus și plăcinte!”

— E doar pentru câteva săptămâni, să te ajute, a încercat Radu să mă liniștească. Dar nu m-a întrebat niciodată dacă vreau ajutorul ei. Nu m-a întrebat dacă pot suporta prezența unei femei care mereu a considerat că nu sunt suficient de bună pentru fiul ei.

Primele zile au fost un șir nesfârșit de tensiuni. Doamna Lidia intra peste mine în cameră fără să bată la ușă, îmi critica modul în care o alăptam pe Maria și îmi spunea că „pe vremea ei” copiii creșteau mai sănătoși fără atâtea reguli moderne. Într-o seară, când încercam să adorm copilul legănând-o ușor, a intrat și a spus răspicat:

— Lasă-mă pe mine, tu nu știi încă ce faci!

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am retras în baie și am plâns în hohote, încercând să nu mă audă nimeni. Radu era prins între noi două ca într-o menghină. Încerca să mă împace, dar mereu găsea scuze pentru mama lui:

— Știi cum e mama… Vrea doar să ajute. Nu te supăra pe ea.

Dar eu nu voiam ajutorul ei. Voiam doar ca familia mea să fie lăsată să se formeze în ritmul nostru. În fiecare zi simțeam cum mă pierd pe mine însămi. Nu mai eram Alexandra, femeia care râdea cu poftă la glumele lui Radu sau care visa la excursii cu cortul la munte. Eram doar o mamă obosită, criticată la fiecare pas.

Într-o noapte, după ce Maria plânsese ore întregi și eu eram epuizată, am găsit-o pe doamna Lidia dându-i apă cu zahăr din biberon.

— Ce faci?! am strigat speriată.

— Așa am crescut și pe Radu! Nu vezi că nu se satură cu laptele tău?

Am simțit că explodez. Am ieșit din cameră și am început să urlu la Radu:

— Ori eu, ori ea! Nu mai pot! M-ai trădat! Cum ai putut să aduci pe cineva în casa noastră fără să mă întrebi?

Radu a tăcut mult timp. În acea noapte a dormit pe canapea. A doua zi dimineață, doamna Lidia a venit la mine cu ochii umezi:

— Alexandra, nu vreau să vă stric familia. Dar și eu sunt mamă și mi-e greu să stau departe de nepotica mea.

Am simțit pentru prima dată că nu e doar o invadatoare, ci o femeie care suferă la rândul ei. Dar rana din sufletul meu era prea adâncă ca să pot ierta atât de ușor.

Zilele au trecut greu. Certurile dintre mine și Radu au devenit tot mai dese. El încerca să fie mediator, dar nu reușea decât să mă facă să mă simt mai singură. Într-o seară, după o discuție aprinsă despre cine ar trebui să spele biberoanele, am izbucnit:

— Nu mai pot! Simt că nu mai sunt stăpână pe viața mea! Unde e familia noastră?

Radu s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală:

— Și eu mă simt prins la mijloc… Dar nu vreau să-ți pierd nici pe tine, nici pe mama.

În acea noapte am stat trează mult timp lângă Maria și m-am gândit la tot ce s-a întâmplat. Mi-am dat seama că nu pot continua așa. A doua zi dimineață am chemat-o pe doamna Lidia la o cafea.

— Doamnă Lidia, știu că vreți binele nostru. Dar vă rog… avem nevoie de spațiu ca familie tânără. Vreau să fiu mamă pentru Maria fără să mă simt judecată la fiecare pas.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:

— Poate am greșit că am venit fără să te întreb… Dar mi-e greu să stau singură acasă după ce l-am pierdut pe soțul meu.

Atunci am văzut-o altfel: o femeie care își ascunde durerea sub masca controlului. Am plâns împreună pentru prima dată.

După câteva zile, doamna Lidia s-a mutat la sora ei din Ploiești. Casa a devenit din nou liniștită, dar între mine și Radu rămânea o prăpastie adâncă. Încrederea fusese zdruncinată.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim deschis despre tot ce s-a întâmplat. Am mers la consiliere de cuplu și am încercat să ne reconstruim relația pas cu pas.

Astăzi, când Maria aleargă prin casă și râde cu poftă, încă mă întreb: oare pot ierta cu adevărat trădarea? Oare familia noastră va fi vreodată la fel? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?