Zece ani de tăcere: când dragostea de tată se întoarce pe neașteptate – povestea mea cu Zsófia și Gabi

— Nu pot să cred că ești tu, am șoptit, cu mâna tremurândă pe clanța ușii. Ploua cu găleata afară, iar Gabi stătea în prag, ud leoarcă, cu ochii roșii și barba crescută neîngrijit. Zece ani. Zece ani în care nu am primit niciun semn de la el, nici măcar o felicitare de ziua Zsófiei. Și acum, într-o joi seară, după ce tocmai îi citisem fetiței mele povestea preferată și îi sărutasem fruntea, trecutul meu a bătut la ușă.

— Pot să intru? a întrebat el, vocea lui răgușită trădând o emoție pe care nu i-o mai știam.

Am stat o clipă pe gânduri. În spatele meu, Zsófia își freca ochii somnoroasă.

— Cine e, mami? a întrebat ea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu știam ce să-i spun. Pentru ea, Gabi era doar o poveste vagă, un chip din câteva poze vechi pe care le țineam într-o cutie pe dulap.

— Un prieten vechi, am spus încet. Du-te în cameră, iubita mea, vin imediat.

Zsófia s-a uitat curioasă la bărbatul din ușă, apoi a dispărut în dormitor. Am făcut un pas în lateral și l-am lăsat pe Gabi să intre. Mirosul de ploaie și tutun vechi s-a răspândit în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei.

— Ce vrei? am întrebat fără ocolișuri.

Gabi s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, aceiași care cândva mă făceau să uit de toate grijile. Acum păreau obosiți, goi.

— Vreau să-mi văd fata. Vreau să fiu tatăl ei. Știu că am greșit… dar am venit să repar ce pot.

Am izbucnit în râs amar. — Să repari? După zece ani? Când ai plecat fără să te uiți înapoi?

A tăcut. Apoi a scos din buzunar o fotografie mototolită: eu, el și Zsófia bebeluș, la botez. Am simțit cum mă năpădesc lacrimile.

— Nu știi prin ce am trecut, Gabi. Nu știi câte nopți am plâns lângă ea când avea febră și nu aveam bani de medicamente. Nu știi cum e să-i explici unui copil de ce ceilalți au tați la serbare și ea nu.

A oftat adânc. — Nici nu pot să-mi imaginez. Dar vreau să încerc… dacă mă lași.

Am stat mult timp în tăcere. În camera alăturată, Zsófia fredona încet un cântec de leagăn. M-am gândit la toate momentele în care am fost doar noi două: la zilele când îi făceam clătite duminica dimineața, la serile când îi citeam povești până adormea cu capul pe umărul meu, la certurile noastre pentru teme sau haine aruncate prin casă. Toate greutățile și bucuriile au fost doar ale mele. Și acum cineva venea să ceară o parte din ele.

— De ce acum? am întrebat încet.

Gabi s-a uitat în jos. — Am fost prost. Am fugit de responsabilitate, de mine însumi… Am avut probleme, m-am pierdut pe drum. Dar m-am schimbat. Am început terapia… Am un job stabil acum. Și… mi-e dor de ea. Mi-e dor de tine.

M-am înfuriat brusc. — Să nu îndrăznești! Nu e vorba despre mine aici! E vorba despre Zsófia! Ea nu te cunoaște! Pentru ea ești un străin!

A dat din cap rușinat. — Știu… dar vreau să mă cunoască. Să-i fiu aproape… dacă mă lași.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, ascultând respirația liniștită a Zsófiei și gândindu-mă dacă am dreptul să-i refuz tatăl sau dacă risc să-i stric copilăria lăsându-l să intre brusc în viața ei.

A doua zi dimineață am făcut cafeaua și m-am așezat lângă Zsófia la masă.

— Mami… cine era domnul de aseară?

Am inspirat adânc. — E… tatăl tău, iubita mea.

Ochii ei mari s-au umplut de uimire și teamă. — Dar… unde a fost până acum?

Mi-au dat lacrimile. — A fost departe… dar acum vrea să te cunoască.

A stat pe gânduri câteva clipe. — Pot să-l văd?

Nu mă așteptam la asta. — Dacă vrei tu… putem încerca.

În următoarele săptămâni, Gabi a venit de câteva ori la noi acasă. La început stânjeniți, apoi tot mai deschiși, au început să vorbească despre școală, despre desene animate și despre pisica vecinilor pe care Zsófia o iubea nespus. Eu îi priveam de la distanță, cu inima strânsă între speranță și teamă.

Mama mea nu era deloc de acord cu această situație. — Cum poți să-l lași după tot ce v-a făcut? O să vă rănească iar!

— Poate că da… dar poate că nu. Poate că oamenii se schimbă, i-am răspuns eu cu voce stinsă.

Într-o zi, Zsófia s-a întors acasă cu ochii în lacrimi după ce Gabi nu a putut veni la întâlnirea promisă din cauza serviciului.

— Mami… dacă iar pleacă?

Am strâns-o tare în brațe. — Nu știu, iubita mea… dar orice ar fi, eu sunt aici pentru tine.

Au urmat luni de încercări: zile bune și zile rele, promisiuni ținute și promisiuni încălcate. Gabi s-a străduit să fie prezent: a venit la serbarea de Crăciun, i-a cumpărat bicicleta mult visată și a stat cu ea când eu am avut nevoie să lucrez peste program. Dar au fost și momente când a lipsit fără explicații sau când vechile obiceiuri păreau să revină.

Într-o seară târzie, după ce Zsófia adormise plângând pentru că tatăl ei nu a ajuns la ziua ei de naștere, m-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote.

— De ce trebuie să fie atât de greu? De ce nu putem avea și noi o familie normală?

Nu știu dacă am făcut bine sau rău lăsându-l pe Gabi înapoi în viața noastră. Poate că timpul vindecă unele răni… dar altele rămân deschise pentru totdeauna.

Oare merită să riști totul pentru o a doua șansă? Sau unele uși ar trebui lăsate închise pentru totdeauna?