Între două mame: Povara alegerii

— Nu-mi vine să cred, Irina! Ai ajuns să ai grijă de mama lui Vlad, dar pe mine mă lași singură? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți, unde mirosul de cafea arsă se amesteca cu amintirile copilăriei mele. Mă uitam la ea, cu ochii umezi, încercând să găsesc un răspuns care să nu doară. Dar orice aș fi spus, știam că va durea.

Aveam șapte ani când tata a plecat. A luat tot ce era mai bun din casă — televizorul, radioul, chiar și covorul din sufragerie. Mama a plâns atunci zile în șir, iar eu am învățat să nu cer nimic. Am crescut cu lipsuri, dar și cu o mamă care s-a sacrificat pentru mine. Am jurat că nu o voi abandona niciodată.

Dar viața are un mod crud de a te pune la încercare. Acum, la treizeci și șase de ani, sunt prinsă între două femei care au nevoie de mine: mama mea și soacra mea, Elena. Elena a făcut un atac cerebral acum două luni. Vlad, soțul meu, e plecat în Germania la muncă, iar fiica noastră, Ana, e la liceu și abia are timp să respire între teme și meditații. Așa că totul a căzut pe umerii mei.

— Mamă, știi că nu pot s-o las singură pe Elena. Nu se poate ridica din pat, are nevoie de cineva să-i schimbe pampersul, să-i dea medicamentele…

— Dar eu? Eu nu contez? Am crescut un copil ca să aibă grijă de altcineva? Irina, tu nu vezi că mă dor oasele? Că nu mai pot nici să-mi fac cumpărăturile?

M-am simțit ca atunci când eram mică și nu aveam cu ce să-mi cumpăr ghete pentru iarnă. Vinovată. Neputincioasă. Îmi venea să urlu: „Nu e vina mea! Nu eu am ales să fim singure! Nu eu am ales ca Vlad să fie plecat!” Dar n-am spus nimic. Am strâns din dinți și am plecat spre apartamentul Elenei.

Pe drum, mi-am amintit cum mama mă ținea de mână când mergeam la școală prin noroaie. Cum îmi făcea supă de găină când eram bolnavă. Cum îmi spunea că sunt tot ce are pe lume. Și acum… acum simțeam că o trădez.

Când am intrat la Elena, apartamentul mirosea a medicamente și a singurătate. Stătea întinsă pe pat, cu ochii pierduți în tavan.

— Irina… ai venit? Mi-e sete…

I-am dat apă cu paiul și i-am șters fruntea cu o cârpă umedă. M-a apucat de mână cu o forță neașteptată.

— Să nu mă lași singură… te rog…

Am simțit cum mi se strânge inima. Oare cât mai pot duce? Seara, când m-am întors acasă, mama stătea pe canapea și se uita la televizorul vechi pe care îl cumpărase din banii strânși cu greu.

— Ai stat toată ziua acolo?

— Da, mamă. N-am avut încotro.

— Și eu? Dacă pățeam ceva?

Am izbucnit:

— Mamă! Ce vrei să fac? Să o las pe Elena să moară singură? Să mă împart în două?

A tăcut. M-a privit lung, cu ochii aceia obosiți care au văzut prea multe. Am simțit că am rănit-o mai tare decât dacă i-aș fi dat o palmă.

Noaptea nu am putut dormi. M-am gândit la tata — unde o fi? Dacă îi pasă că noi ne certăm pentru dragostea și atenția mea? Dacă știe cât de greu e să fii prins între două lumi?

A doua zi am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă cum e? Îmi pare rău că nu pot fi acolo…”

I-am răspuns scurt: „E la fel. Și mama e supărată.”

„Îmi pare rău pentru tot.”

Am simțit că mă sufoc. Toți aveau nevoie de mine, dar nimeni nu putea să-mi ia din povară.

Într-o seară, Ana a venit la mine în bucătărie.

— Mamă… tu ești bine?

Am izbucnit în plâns. Ana m-a îmbrățișat strâns.

— O să treacă…

Dar dacă nu trece? Dacă rămân mereu prinsă între două datorii imposibile?

Într-o duminică dimineață, mama s-a ridicat greu din pat și a venit la mine în bucătărie.

— Irina… iartă-mă că te cert mereu. Știu că faci tot ce poți.

Am început amândouă să plângem. Ne-am ținut în brațe ca două copile pierdute.

— Mi-e frică să nu mă uiți…

— N-o să te uit niciodată, mamă.

Dar adevărul e că mă simt sfâșiată între două iubiri care mă cer toată.

Acum stau și mă întreb: oare există o alegere corectă când inima ta e ruptă în două? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?