O noapte de noiembrie: Cum un polițist ne-a schimbat destinul

— Nu mai avem nimic, Ana! Nimic! — vocea fratelui meu, Radu, răsuna în bucătăria rece, unde lumina becului pâlpâia ca o promisiune uitată. Mama stătea pe marginea patului, cu mâinile în poală, privind în gol. Tata nu mai era cu noi de doi ani, de când s-a dus la muncă în Italia și n-a mai trimis niciun semn. Eram doar noi trei, într-un apartament mic dintr-un cartier uitat de lume din Ploiești.

În acea seară de noiembrie, vântul bătea cu putere în geamuri, iar frigul pătrundea până în oase. Radu avea 15 ani, eu abia împlinisem 17. De două zile nu mâncasem nimic altceva decât pâine uscată și ceai. Mama încerca să ne liniștească, dar ochii ei trădau disperarea. — Poate găsim ceva la magazinul din colț… — a șoptit Radu. Am știut la ce se gândește. Și eu mă gândisem la același lucru.

Am ieșit pe furiș din casă, cu inima bătându-mi nebunește. Străzile erau pustii, doar câteva umbre grăbite traversau trotuarul. Am ajuns la magazinul alimentar de lângă bloc. Radu a intrat primul. Eu am rămas la ușă, să fiu de pază. Am simțit cum mă cuprinde frica, dar foamea era mai puternică decât orice rușine.

Radu a ieșit cu două pâini și o conservă ascunse sub geacă. Am pornit spre casă, dar după nici zece metri am auzit o voce aspră în spatele nostru:

— Stați! Ce aveți acolo?

Un polițist în uniformă, cu chipul obosit dar privirea caldă, ne privea fix. Am înghețat amândoi. Radu a început să tremure.

— Vă rog… — am îngăimat eu — Nu am vrut să facem rău nimănui… Nu mai avem nimic acasă.

Polițistul s-a apropiat încet. Ne-a privit pe rând, apoi a oftat adânc.

— Cum vă cheamă?

— Ana… și el e Radu. Suntem frați.

A tăcut câteva clipe, apoi ne-a făcut semn să-l urmăm. Am crezut că ne duce la secție sau că va suna la mama. Dar ne-a condus într-o scară de bloc alăturată, unde locuia el. Ne-a invitat în bucătărie și a pus pe masă o farfurie cu ciorbă caldă și pâine proaspătă.

— Mâncați! — ne-a spus blând. — Știu cum e să nu ai ce pune pe masă. Și eu am crescut greu.

Am mâncat cu lacrimi în ochi. Nu-mi venea să cred că cineva poate fi atât de bun cu niște copii necunoscuți care tocmai furaseră.

După ce am terminat de mâncat, domnul Dinu — așa l-am aflat că îl cheamă — ne-a întrebat despre mama și despre tata. I-am povestit totul: cum tata a plecat și nu s-a mai întors, cum mama nu găsește de lucru și cum trăim din ajutoare sociale care nu ajung nici măcar pentru chirie.

— O să vă ajut eu — a spus el hotărât. — Dar promiteți-mi că nu mai furați niciodată.

Am dat din cap amândoi, rușinați și recunoscători.

În zilele următoare, domnul Dinu a venit la noi acasă cu pachete de alimente și haine groase pentru iarnă. A vorbit cu mama și i-a găsit un loc de muncă la o brutărie din cartier. Ne-a ajutat să completăm dosarele pentru ajutor social și chiar a vorbit cu directoarea liceului meu ca să mă lase să recuperez absențele fără să fiu exmatriculată.

La început, vecinii au început să bârfească:

— Uite-i pe ăia, iar le aduce polițistul pachete! Cine știe ce-au făcut…

Mama plângea uneori de rușine, dar domnul Dinu îi spunea mereu:

— Sărăcia nu e o vină. Important e să nu vă pierdeți demnitatea.

Cu timpul, viața noastră s-a schimbat încet-încet. Mama mergea la muncă zilnic, iar eu și Radu am început să învățăm mai bine. Domnul Dinu venea uneori seara la noi și stătea la povești cu mama despre vremurile grele prin care trecuse și el când era copil.

Într-o zi, tata a sunat după aproape trei ani de tăcere. Vocea lui era stinsă:

— Ana… mă iertați? Am greșit mult… Vreau să mă întorc acasă.

Mama a plâns toată noaptea. Eu nu știam dacă să-l urăsc sau să-l iert. Radu nu voia să audă de el.

— Ne-a lăsat când aveam cea mai mare nevoie! — striga el prin casă.

Domnul Dinu ne-a spus atunci:

— Uneori oamenii fug de probleme pentru că nu știu cum să le rezolve. Dar familia e familie, oricât ar greși cineva.

Când tata s-a întors acasă, totul a fost ciudat la început. Era tăcut, rușinat, încerca să repare ce stricase cu mici gesturi: ducea gunoiul fără să i se ceară, aducea flori mamei sau mă ajuta la teme. Dar rana rămânea acolo, între noi.

Într-o seară, l-am auzit pe tata vorbind cu domnul Dinu pe hol:

— Nu știu dacă mă vor ierta vreodată…

— Iertarea vine greu — i-a răspuns polițistul — dar trebuie să lupți pentru ea.

Au trecut luni până când am reușit să-l privesc pe tata fără furie. Radu încă îl evita. Mama încerca să țină familia unită, dar uneori izbucnea în plâns fără motiv.

Într-o zi, la școală, profesoara de română ne-a cerut să scriem o compunere despre omul care ne-a schimbat viața. Am scris despre domnul Dinu. Când am citit compunerea în fața clasei, colegii mei au tăcut rușinați — mulți râdeau înainte de mine pentru hainele mele vechi sau pentru că nu aveam bani de excursii.

După oră, colega mea Ioana mi-a spus:

— N-am știut niciodată prin ce treci… Îmi pare rău că te-am judecat.

Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai sunt singură.

Astăzi suntem încă o familie cu probleme, dar suntem împreună. Tata muncește din greu ca să repare ce a stricat, mama zâmbește mai des, iar eu și Radu visăm la facultate.

Uneori mă întreb: dacă domnul Dinu nu ar fi apărut atunci în viața noastră, ce s-ar fi ales de noi? Oare câți copii ca mine ajung pe drumuri pentru că nimeni nu le întinde o mână? Poate bunătatea unui om chiar poate schimba destine… Ce credeți voi?