Nada, lumina din ochii unui cățel: Povestea unei mame între doliu, familie și speranță

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să aud lătratul ăsta zi și noapte!
Vocea mea răsună spartă în bucătăria mică, cu faianța rece și mirosul de cafea veche. Vlad mă privește cu ochii lui cenușii, aceiași ochi ai tatălui său, și tace. Nada, cățelușa cu blană albă ca laptele, se ascunde sub masă, tremurând.
— Mamă, e doar un pui. Se va obișnui. Și tu… poate ai nevoie de ea mai mult decât crezi.
Îmi mușc buza. Nu vreau să plâng în fața lui. Nu vreau să par slabă. Dar adevărul e că de când a murit Ion, casa asta a devenit un muzeu al tăcerii. Fiecare colț păstrează amintirea lui: cana ciobită de pe raft, șapca uitată pe cuier, mirosul de tutun care încă plutește în aer.

Când Vlad mi-a adus-o pe Nada, am simțit că mă sufoc. Nu voiam alt suflet de care să am grijă. Nu voiam să mă atașez iar, să risc să pierd din nou. Dar Vlad a insistat:
— Mamă, nu poți trăi doar pentru noi. Ai nevoie de ceva al tău.

La început, Nada era doar o povară. Lătra noaptea, roadea papucii lui Ion, se furișa în patul meu și mă privea cu ochii ei mari, umezi. Mă enerva. Îmi amintea de tot ce pierdusem. Dar într-o seară, când am izbucnit în plâns fără motiv, ea s-a urcat lângă mine și mi-a lins lacrimile. Am simțit atunci o căldură ciudată în piept — ca o promisiune că nu sunt chiar atât de singură.

Dar familia mea nu era pregătită pentru schimbare. Irina, nora mea, a venit într-o zi cu privirea ascuțită:
— Mamaie, nu crezi că e prea mult pentru tine? Un câine? Cine o să-l scoată afară? Cine o să-l ducă la veterinar?
— Mă descurc eu… am răspuns încet, dar vocea mi s-a frânt la final.
Irina a oftat și a dat ochii peste cap. Știam ce gândește: că sunt bătrână, că nu mai pot avea grijă nici de mine, darămite de un animal.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Vlad încerca să mă apere:
— Irina, las-o! Mama are nevoie de ceva care să-i dea sens zilelor.
Dar Irina nu ceda:
— Și dacă pățește ceva? Dacă cade pe scări cu câinele după ea? Cine răspunde?

M-am simțit prinsă la mijloc între dorința de a nu-i dezamăgi și nevoia disperată de a nu mă simți invizibilă. Într-o noapte, când toți dormeau, am ieșit cu Nada în curte. Era frig și cerul plin de stele. Am privit spre fereastra unde Ion obișnuia să stea cu țigara în mână și am șoptit:
— Ce-ai face tu acum? M-ai certa sau m-ai îmbrățișa?

Nada s-a lipit de piciorul meu și am simțit pentru prima dată după mult timp că nu mai sunt doar o umbră prin casă.

Dar problemele nu s-au oprit aici. Nepotul meu cel mare, Radu, a venit într-o zi acasă cu ochii roșii:
— Bunico, Irina zice că nu mai avem voie cu câinele în casă când vine ea…
M-am simțit ca un copil certat la școală. Am încercat să-i explic Irinei că Nada nu face rău nimănui, dar ea era neînduplecată:
— E casa noastră acum! Dacă nu poți avea grijă de tine și de câine, poate ar trebui să te gândești să te muți la azil!

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am simțit cum mi se taie respirația. M-am retras în camera mea și am plâns în pernă până dimineața.

În zilele ce au urmat, am început să mă gândesc serios la ce rost mai are totul. Dacă nici familia nu mă mai vrea aici… Dar Nada venea mereu la mine, îmi aducea papucii sau se uita la mine cu ochii ei blânzi și parcă îmi spunea: „Nu renunța!”

Într-o dimineață, Vlad m-a găsit pe bancă în curte, cu Nada în brațe.
— Mamă… ce faci aici?
— Mă gândesc dacă mai are rost să lupt pentru locul meu aici…
Vlad s-a așezat lângă mine și m-a luat de mână.
— Tu ești inima casei asteia. Fără tine… totul s-ar destrăma.
Am izbucnit în plâns și el m-a ținut strâns la piept.

În acea zi am decis că nu voi lăsa pe nimeni să-mi ia dreptul la fericire — oricât de mic ar fi el și oricât ar deranja pe ceilalți.

Am început să ies zilnic cu Nada prin sat. Oamenii mă opreau pe drum:
— Vai, doamnă Maria, ce frumoasă e cățelușa! Cum o cheamă?
— Nada… pentru că mi-a adus speranță când credeam că nu mai există.

Încet-încet, am început să zâmbesc din nou. Seara îi povesteam Nadei despre Ion și despre toate lucrurile pe care le-am pierdut — dar și despre cele pe care le-am regăsit.

Familia încă se ceartă uneori din cauza mea și a Nadei. Irina nu mă va iubi niciodată ca pe mama ei — dar poate nici nu trebuie. Poate e destul că eu am găsit curajul să iubesc din nou.

Mă întreb uneori: cât valorează dreptul nostru la fericire atunci când ceilalți cred că știe ei mai bine ce e bine pentru noi? Oare câți dintre noi renunță prea devreme la bucuriile mici doar ca să nu deranjeze pe ceilalți?